Mă întreb retoric: cine am fost? În întunericul sălii, cine am fost eu: Cristian sau colegul său de birou care acceptă locul călduţ şi compromisul? Cine am fost? Adevărul care te trimite eroic, dar ne-colectiv, în moarte sau minciuna care te înghite ca o mocirlă, cu totul, pe viaţă? Pe viaţa trăită cu conştiinţa anesteziată, paralizată, uneori chiar ucisă de mirajul propriului confort şi a lui "de ce să mă complic?".
Eu cred că am fost şi colegul şi am fost şi Cristian. Colegul rămîne "colegul", fără identitate, fără coloană vertebrală. Am fost şi colegul pentru că e mai uşor să fii anesteziat moral şi să trăieşti utopic în umbra şi în braţele "Mamei". E mai simplu, nu te implică, nu te creşte, dar nici nu te distruge (la suprafaţă, cel puţin). "Cristian" poate rămîne doar o clipă în noi, pentru că ne e teamă să ni-l asumăm şi să stăm prea mult cu forţa sa. Cu încăpăţînarea sa. Cu rigoarea sa. Cu singurătatea sa. Cu Adevărul. Nu putem fi prea mult "Cristian" pentru că suntem prea intenşi şi deranjăm sistemul. Ne stingem. Ce nu se ştie, însă, e că ne stingem aparent pentru că, pe termen lung, adevărul nu piere. Rămînem ca un foc mocnit în conştiinţa colectivă pînă cînd un scenariu ne readuce la viaţă. Dar cîţi dintre noi au răbdarea eternităţii şi posibilităţii dezgropării acestuia?
Ne e frică. De incertitudinea a ceea ce suntem după ce ne-am părăsi Mama (Sistemul), dar ar fi necesar să facem pasul cînd descoperim că mama e una devoratoare. Una care nu ne vrea diferenţiaţi. Din acest motiv, moartea lui Cristian Panait nu a fost una colectivă, ci una profund particulară. Pentru că a fost despre devenirea lui, despre diferenţiere. Iar cînd fugi din braţele mamei, dar nu este acolo un tată care să te susţină, mori.
Filmul lui Tudor Giurgiu are forţa de a aduce în inima-copil a spectatorului frica şi, imediat, în pumnii neputincioşi şi singuri ai acestuia, furia. S-a umplut întreaga noastră fiinţă de aceeaşi furie, de această furie cînd ţi se spune(a), detaşat, că îţi lipseşte un timbru de 2 lei pe care trebuie să te duci să îl cumperi de la 10 km distanţă de ghişeul la care tocmai ai stat o oră sau mai mult la coadă.
E furia care face bătrînii spectatori să bombăne neputincioşi şi descumpăniţi chiar şi după terminarea genericului. E furia care paralizează tinerii sideraţi de această realitate (aproape) străină lor. Nici lacrimile nu-ţi pot da.
Furia că nu există un pat în spital şi pentru părintele tău bolnav. Furia că nu poţi să conteşti un examen în care pe nedrept ai picat primul sub linie pentru că locul tău era al altcuiva care a plătit bine. Furia că nu poţi să îţi faci meseria cu demnitate. Furia că nu mai ai în cine să crezi şi că nimeni nu te crede. Furia lui "măi băiatule, dar ce e cu tine?". Furia din Moartea domnului Lăzărescu şi din Filantropica puse împreună. Furia că mori cu adevărul de gît,că nimeni nu e interesat de punctul tău de vedere, dar că altfel nu concepi să continui să te uiţi în oglindă. Furia că eşti mic.
Iar dacă un film aduce afect, adică trăire vie, este un film reuşit.
Nu în ultimul rind, Mihai Constantin merită să poarte numele tatălui său.