Tragedia lui Panduru, despre care vorbeam, e reală. S-a întâmplat în 2002 iar Cristian Panduru din film e, de fapt, Cristian Panait, tânărul procuror care s-a sinucis la scurt timp după ce primise dosarul lui Alexandru Lele, acuzat de corupţie. Nu e important acum să ştiţi cine e Panait, cine e Lele, deşi despre moartea lui Panait şi dosarul lui Lele s-a vorbit la vremea aia. Şi, cu toate că dosarul e legat într-un mod încă neexplicat de numele lui Victor Ponta, probabil mulţi vor afla abia acum, odată cu filmul, despre toate astea. În fine, nu Ponta (pe care regizorul Tudor Giurgiu nu face imprudenţa să-l aducă în poveste şi să rişte banalizarea subiectului) şi nu cazul penal sunt importante în film, ci lupta dintre om şi sistem. Dintre un Panduru tânăr, onest, care crede în justiţie mai mult decât toţi şefii lui la un loc, şi o lume de mânjiţi, la cel mai înalt nivel, pe care nici toată apa Iordanului nu-i mai poate curăţa.
Sunt şanse mari ca până şi spectatorul sceptic şi lipsit de chef să cadă pe gânduri, la filmul lui Giurgiu. Povestea lui Panduru - dincolo de orice coloraturi politice, de context şi de sezon - e cazul clasic al românului care, din prima clipă în care scoate capul în lume, n-are nici o şansă. Ba mai mult, cu cât insistă să spere că dreptatea va triumfa şi că merită să lupte pentru asta, cu preţul sănătăţii, al iubitei, al familiei etc., cu atât cei care n-au nici o legătură cu dreptatea îi toarnă smoală în cap. Tot ce mişcă în jurul lui pare să fie putred, cu două feţe şi inclusiv şefii lui, barosani ai Curţii Supreme de Justiţie, par să îl arunce pe naivul Panduru în cuşca leilor, doar pentru ca leii să scape. Sub pretextul călirii, al "botezului", Panduru primeşte în mod strategic un caz imposibil de soluţionat, timp în care agresiunea codificată, dar teribil de prezentă a SRI-ului îl face pe tănâr să nu se simtă sigur nici măcar în braţele femeii.
Din fericire pentru publicul nepasionat de Drept, filmul lui Giurgiu nu e o paradă încâlcită de legi şi sisteme, pe care să nu le priceapă nimeni. Accentul cade pe felul în care omul Panduru e zdrobit de presiunea imensă, zilnică, a celor care nu vor soluţionarea cazului şi care sapă tot mai adânc în siguranţa de sine a acestui tânăr nemânjit de sistem. E un proces de înstrăinare pe care Giurgiu îl împarte în detalii de close-up, de prim-plan, în fragmente de mimică, de gest, uneori de sunet, astfel încât să crezi că eşti acolo şi că şi tu treci prin asta. Poate vă veţi da seama, poate nu, dar povestea stă în detalii de ambianţă, de context scenic, strategie specifică thriller-ului. Raze de lumină care taie fumul din birouri, feţe de oameni filmate în penumbră, secvenţe de acalmie urmate de nelinişte şi de mişcări epuizante de cameră, întunecime, lumină bruscă - sunt soluţiile unui regizor care a înţeles că intensitatea vine din interiorizare, nu din pac-pac şi bum-bum.
Mai mult chiar - şi intenţionat n-am pomenit nimic despre asta până acum -, dialogurile asigură, poate, 90% din vigoarea poveştii. Totul se consumă în replici, în energia conversaţiilor, în ceea ce poate să ascundă un cuvânt rostit sau, din contră, nerostit. E în permanenţă această pendulare stresantă între ce se spune şi ce nu se spune, între ce e evident că gândeşte Panduru şi ceea ce abia exprimă verbal, de teamă, de prea multă prudenţă. Există, însă, un mic exces de "şmecherizare western-ească" a personajelor, în special a şefilor lui Panduru. Replici spectaculoase, întotdeauna inspirate, perfecte, aruncate peste umăr; priviri grave, de monolog la rampă; intrări în scenă şi ieşiri din scenă frumos cosmetizate teatral - în sfârşit, un arsenal de ipostaze forţate, care nu aduc verosimilitatea atât de necesară poveştii, ci o atmosferă cinematografică căutată, pitorească, pe linia lui Scorsese. Exemplul total, aici, e rolul lui Mihai Constantin, rol de "vulpoi bătrân", sătul de pretenţii, de efort, de aspiraţii, opus absolut al lui Panduru. Oarecum caracter hibrid, situat la mijlocul drumului între jungla Bucureştiului şi dreptatea încă pâlpâitoare, procurorul Codrea, jucat de Constantin, e atât de savuros şi de iconic, încât dă în western urban. Dar face ca filmul, uneori, să nu mai fie "pe bune", iar asta e o problemă. În schimb, Emilian Oprea, în rolul lui Panduru - rol fără creşteri de tonalitate, rol monoton în definitiv - reuşeşte să folosească monotonia ca încordare şi nelinişte. Şi, de aici, să devină esenţial, fără să fie spectaculos sau sclipitor în acest film dedicat tuturor celor care nu vor să plece capul.
Şi încă ceva, cu care îmi pare rău să-mi închei cronica. Iar ne-am chinuit să auzim ce vorbesc oamenii ăia pe ecran; am vrea subtitrare în engleză, ca la festivaluri, if possible... Oare când vom vedea filme româneşti perfect audibile?
România, 2015, 125 min
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Tudor Giurgiu; Loredana Novak
Imagine: Marius Panduru
Distribuţie (parţial): Emilian Oprea; Mihai Constantin