Lupta cu sistemul văzută la două decenii distanță - Balanța și De ce eu?

Pe de altă parte, De ce eu? este un thriller psihologic / dramă ce se bazează pe fapte reale întâmplate acum 20 de ani - dar, aș adăuga citându-l pe criticul Ion Indolean, după șapte ani de la cronica sa Sacrificii, "încă actual pentru societatea neocomunistă în care se desfășoară fără jenă băieții deștepți"[ii] - mai exact pe cazul procurorului Cristian Panait (în film Panduru), atras în mijlocul unor jocuri de putere politice care au prea puțin de-a face cu meseria lui. Este vorba despre acuzațiile false sau intens exagerate aduse procurorului Alexandru Lele (ce a inspirat personajul lui Bogdan Leca), pe care Panait este forțat să îl incrimineze, fără a avea vreo dovadă palpabilă. Astfel se dezlănțuie un carusel de ipocrizii și înșelătorii care mai de care mai insolente, ce în cele din urmă reușește să îl îngenuncheze pe protagonist și să îl determine să apeleze la păcatul suprem, actul sinuciderii. De ce este acest film relevant pentru tema aleasă de mine? Fiindcă "De ce eu? atacă, voalat, persoane reale - nu le numește, dar dă de înțeles că Ionuț, colegul de birou al lui Cristian, dornic de afirmare, e Victor Ponta, că prim-ministrul arogant e Adrian Năstase -, dar imaginea pe care o contestă e una de ansamblu. Trage un semnal de alarmă față de întreg sistemul, pentru că, așa cum superiorul protagonistului spune, e o încrengătură formată după modelul șirului indian, unde fiecare își așteaptă rândul și, când ajunge la putere, acționează în același spirit cu predecesorul." (Indolean)[iii] Reprezintă așadar, o luptă împotriva sistemului asemănătoare cu cea din Balanța, dar care din păcate, se soldează cu eșecul eroului principal, într-o bătălie în care miza nu mai e în cele din urmă câștigul, ci supraviețuirea.
 

 Am ajuns noi mai negativiști între timp și cinema-ul, precum literatura realistă, o oglindă care arată - asemeni citatului lui Stendhal ("Un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale.") - noroiul de pe drumurile istoriei noastre? De ce nu a ales Giurgiu să rescrie cursul evenimentelor, cum adeseori o face Quentin Tarantino în filmele sale? Poate doar a vrut să arate lucrurile așa cum sunt, tot mai lipsite de optimism după 25 de ani de la premiera filmului lui Pintilie, când încă se mai zărea o licărire de speranță. Pentru că finalul Balanței, poate chiar mai tragic decât cel al procurorului prin măcelărirea odioasă a teroriștilor din autobuz și a copiilor ostatici odată cu ei, este încă unul vehement. Protagoniștii posedă un pistol pe care îl îndreaptă fugitiv unul înspre celălalt, dar nu mai sunt alte focuri de armă trase. Au fost destule pentru ziua respectivă. În schimb, cei doi îndreaptă țeava pistolului înspre noi, înspre audiență. Înspre cei vinovați direct de sistemul defectuos despre care încă se fac filme (un exemplu este Miracol al lui Bogdan George Apetri, producție care încă rulează zilele acestea în cinematografe). Înspre cei care privesc pasiv la atrocitățile ce li se desfășoară în fața ochilor. Înspre cei care l-au împins pe Panait la moarte. Este o amenințare subtilă și o declarație a faptului că lupta nu s-a terminat. Cei care au supraviețuit masacrului, martori fiind, vor continua să se împotrivească represiunilor. "The day we give in is the day we die" a spus odată o trupă ce va fi mereu pomenită în amintire alături de un balaur cu șaizeci și patru de capete, câte unul pentru fiecare victimă ce și-a pierdut viața în urma unei alte zile nefaste.

Proclamația aceasta de război este demult dispărută în cazul lui De ce eu?. La fel este și umorul negru pe care Pintilie îl presară pe tot parcursul filmului său, cu ajutorul personajelor sale nonconformiste și neconvenționale ce recurg adesea la auto-ironie și pentru care expresia tipic românească "a face haz de necaz" devine cutumă. Desigur, replicile sarcastice nu lipsesc nici din filmul lui Giurgiu, până la urmă sunt o normă pentru orice producție autohtonă, însă suspansul specific thrillerului nu ar mai funcționa la fel de bine dacă momentele de comedie l-ar eroda, așa că regizorul decide să se concentreze pe elemente și segmente de dialog mai puțin amuzante.

Pintilie și Giurgiu sunt în armonie în ce privește ritmul și abordarea de natură tehnică a filmelor lor: amândoi resping convențiile Noului Cinema Românesc (primul ca urmare a perioadei în care a făcut filmul, al doilea din dorința de a crea un produs orientat mai mult spre publicul larg). Camera e dinamică, cadrele nu sunt lungi, ritmul lor este rapid, iar montajul accelerat, nu există timpi morți, evenimentele curg în șir indian într-o evoluție logică și constantă până la climax. De altfel, Giurgiu reușește cu De ce eu? o performanță la care cineaștii români lucrau încă de la începutul mileniului, de când a încercat să se materializeze în Furia lui Radu Muntean: un film românesc de gen care să fie potrivit deopotrivă pentru critici / cinefili pasionați și spectatori obișnuiți, cu alte cuvinte, un film care să fie și de artă și comercial în același timp (Balanța cred că atingea acest rezultat, dar e parte din mileniul trecut).

Astfel, la 25 de ani distanță unul de celălalt, Balanța lui Lucian Pintilie (care recent a avut onoarea de a deveni primul film românesc restaurat la rezoluție 4k) și De ce eu? a lui Tudor Giurgiu se luptă cu un sistem politic care încă nu a fost înfrânt. Unul mai optimist și mai umoristic, celălalt mai sumbru și mai puțin nostim, dar având în comun ritmul alert și dragostea față de orice public, distingându-se în cinematografia românească prin atipicul abordării lor.