Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Aferim!

În 2015, Aferim!, filmul regizat de Radu Jude şi produs de Ada Solomon obţinea "Ursul de Argint" pentru regie la Festivalul de la Berlin. În cinema-ul românesc de după anul 2000, realismul de tip ciné-vérité sau "felie de viaţă" a produs câteva "filme de cameră" despre (post)comunism - încercări lăudabile de primenire a limbajului cinematografic: Marfa şi banii; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; A fost sau n-a fost?; Poliţist, adjectiv; Poziţia copilului. Realismul din Aferim! se anunţa - încă din trailer - a fi altceva. Şi este. Compoziţia cadrelor (elaborate, stilizate), costumele, plastica alb-negru, sunetul, relaţia dintre dialoguri, muzică şi zgomotele reale, sunt conduse de Radu Jude astfel încât fiecare cadru are o potenţială forţă de expansiune. Pentru spectatorul pregătit să-i decopere jocurile secunde, filmul spune mai mult decât arată. Atmosfera acestei "snoave" plasate undeva în Ţara Românească, în 1835, aminteşte de Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?; Balanţa; O vară de neuitat), de eleganţa imaginii din Moara cu noroc şi Moromeţii, precum şi de personajul nevăzut al acestuia din urmă: replicile din off rostite de personaje care, împreună cu dialogurile, muzica şi zgomotele, alcătuiesc un adevărat "personaj dramatic". Şi aş îndrăzni încă o comparaţie: cu filmul lui Dan Piţa din 1984, Dreptate în lanţuri, un pariu cîştigat, un insolit experiment audio-vizual, o polemică - singulară, în acele vremuri - cu popularele (şi conformistele) "filme cu haiduci".

Aferim! este o "snoavă" cu "măscări". Nevasta unui boier, mai rea de muscă, şi-a făcut mendrele cu un ţigan rob. De frică să nu fie pedepsit, ţiganul fuge şi boierul trimite după el un zapciu. Drumul în sine este un prilej de punere pe tapet a unor mentalităţi, prejudecăţi şi atitudini - faţă de Biserică, faţă de neam, faţă de femeie, faţă de ţigani, evrei, turci etc., faţă de viaţă şi faţă de moarte. Este, totodată, şi o călătorie de iniţiere pentru fiul zapciului (un june dorobanţ) care începe să descopere, astfel, lumea. Şi care este dăscălit de tatăl familiarizat cu înţelepciunea lui Neagoe Basarab, Anton Pann, Ion Creangă, Ion Budai-Deleanu ş.a. Ţiganul este găsit şi - în ciuda lobby-ului făcut de zapciu, care încearcă să-l scoată, oarecum, "basma curată", ca  victimă a "hărţuielii" nevestei de boier - aprig pedepsit. Sigur, mulţi vor vedea în Aferim! exclusiv "prejudecăţile", "intoleranţa" şi "primitivismul" pravilei - de vodă lăsată - potrivit căreia bărbatul e dator a-şi bate nevasta (care "e inferioară", asemenea altor etnii şi neamuri). Dar câţi oare vor desluşi conştiinţa bună şi omenia zapciului (şi a fiului său), ori curajul familiei de ţărani care-l adăpostea pe ţigan, gata să se jertfească, gata să rabde - pentru un ţigan rob - agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare? Lumea lui Radu Jude e ca lumea însăşi: neunitară şi surprinzătoare. Totul - în bine, ca şi în rău - se poate petrece în cuprinsul ei.

După atâtea şi atâtea filme româneşti "de epocă" în care prima elementul artizanal şi reconstituirea decorativă a unor vremuri apuse (în scopuri declarat propagandistice), după atâtea şi atîtea "epopei naţionale" (demascate cu sarcasm, întâia oară, de Florin Codre - în Şobolanii roşii, 1991), iată (încă) un regizor ce propune o viziune personală (surprinzător de echilibrată, de matură) asupra trecutului ca revelator al mentalităţii (superstiţiilor, prejudecăţilor) contemporane. Dar, la fel ca şi Cristian Mungiu în După dealuri, Jude nu vrea să fie moralist sau justiţiar. Îşi invită spectatorul - anevoios demers şi chiar imposibil, dacă acesta este învăţat cu o morală triumfalistă de tip legalist, primită de-a gata, dacă aşteaptă să primească "lecţii de bună purtare" - să vadă (să audă) cu atenţie şi apoi să judece.

Ce să judece? Cât suntem de rasişti sau de nerasişti faţă de cei ce "găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun", faţă de maidanofilie şi bâlci, faţă de "dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor" al celor care "îşi fac din cur o goarnă" (Nicolae Steinhardt); cât suntem de iubitori ori de neprimitori faţă de cei de alt neam. Dar mai ales cât de actuale mai sunt cuvintele lui Antim Ivireanu (canonizat de Biserica Ortodoxă), pe care Lucian Pintilie le-a inclus în scenariul său literar pentru Balanţa: "Nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii... Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele Sfintei Biserici? Cine dintre păgâni face aceasta?"