Cum era aia cu iubirea? - Iluzii

Fericit ca un sincer cuvânt spunea o melodie de prin anii '80 şi fericit ca un sincer cuvânt spun şi eu că este spectacolul Iluzii, în regia Andreei Vulpe, care se joacă la Teatrul de Artă (strada Sfântul Ştefan 21). 4 scaune, o masă, 4 căni de ceai şi hăul negru fără fund al scenei, în care, fără să ştii, fără să vrei, eşti absorbit. Un minimalism ce permite ca spaţiul gol să fie umplut de Silvana Mihai, Cristina Juncu, Alexandru Voicu şi Vlad Bălan. Nici măcar nu începe cu un heblu ca să pot spune că a avut loc desprinderea convenţională real-spectacol, niciun artificiu de niciun fel ca să pot da vina pe el că nu am fost atent şi că m-a păcălit cu o momeală, nici nu ştiu când m-a prins, dar drumul nu mi-a dat.

Interminabilul, inepuizabilul, insuportabilul, incredibilul, inlocuibilul, incurabilul, incandescentul subiect e dragostea. Dar pe cuvânt că e prezentată atractiv. Adică, pare a fi ceva, aşa... care te face şi fericit şi trist, că dă şi ia sens, că e înălţătoare şi chinuitoare, că te face să faci nefăcute şi să spui nemaiauzite... aşa, pare a fi ceva, adică, înţelegi. De fapt, asta este una dintre cele mai mari greşeli, să crezi că o înţelegi, pentru că poţi să ai ghinionoroc ca la 84 (optzeci şi patru) de ani să te îndrăgosteşti şi să crezi că ai găsit adevărata dragoste. Dacă păţeşti asta, dacă ţi-a reaprins inima atât de tare încât nici Distonocalmul nu o mai ajută, iar băbuţa nu e cea cu care eşti căsătorit de 50 de ani, ar putea fi o problemă. Dacă e şi soţia prietenului tău cel mai bun din ultimii 54 de ani, s-ar putea să fie mai multe probleme. Nu ai ce să defineşti la iubirea adevărată şi nu ai cum să fii singurul de pe lumea asta care scapă de ea. E bizar dacă nu o simţi, e penibil când o simţi, îndrăgostela nu e de prin aceste locuri pământene, iar până să dai peste cine trebuie nu e nici măcar o prea mare bucurie.

Teorii şi războaie pe tema asta s-au tot făcut şi se vor mai întâmpla. După ce te loveşte Eros nu mai poţi face prea multe, dar cu Iluzii poţi să râzi de cei care se află în cazanul cu balamuc.

Deşi subiectul este dintre cele mai discutate, textul tradus de Bogdan Budeş, interpretat în această manieră şi formulă nu poate să te lase indiferent. Glumele sunt livrate cu precizie elveţiană la momentul potrivit, emoţia este dozată fără prea mult sau prea puţin şi unul dintre cele mai mari avantaje este chimia celor patru actori. Dincolo de momentele reuşite ale monoloagelor, punctul tare este cel al relaţiilor, al schimbului de energie dintre actori, al privirilor-priviri, al conexiunii reale, al clipei acum-aici. Mai presus de entuziasmul celor patru de a juca, intervine bucuria de a juca împreună. Din acest punct pleacă şi naturaleţea gestului şi sinceritatea vorbei şi simţământul trainic şi implicarea activă a spectatorului în lumea închipuită.

Cu toţii sperăm că trebuie să existe o constantă în universul ăsta enorm şi schimbător. Trebuie. Marii înţelepţi poate ştiu care e, poate nici măcar ei. Însă nebunii ăştia frumoşi au creat o căutare pe al cărei cărare ar trebui să mergi în căutarea constantei tale. Nu promit o mare revelaţie, dar presimt cel puţin o înbujorare a furtunii în care eşti prins şi o renunţare, temporară, la inutila întrebare ce e dragostea?.