Vitosha (r. Lyubomir Mladenov)
În ultima vreme, parcă mai mult ca niciodată, se creează artă militantă politic, social. Mergând prin memoria cinematografică autohtonă recentă, dintre filmele presupus cunoscute de majoritatea publicului, amintim Bucureşti, unde eşti? (r. Vlad Petri), Ba se poate! (Tedy Necula) - în acestea, e discutată relaţia faţă de sistem a oprimaţilor (sau măcar a dominaţilor). Acum puţine ediţii One World Romania, era proiectat Şcoala noastră (r. Mona Nicoara, Miruna Coca-Cozma). Pe această linie, se înscriu în 2015 atât Toto şi surorile lui (r. Alexander Nanau), cât şi Vitosha (r. Lyubomir Mladenov). Ultimul menţionat e despre cel mai mare parc natural din Bulgaria, aflat lângă Sofia şi pus în faţa unui eventual abuz. E o imagine cunoscută, nu-i aşa? Zona geografică ex-comunistă are ţări care se aseamănă între ele ca situaţie politică, iar, la fel ca Petri, Mladenov intră în rândul manifestanţilor şi se angajează social. Pe lângă aceste acţiuni obiective, ca tip de cinema, el mai aranjează şi discuţii despre parc, rememorări; ce face, este să prezinte locul, să îl treacă prin filtrul unor persoane legate afectiv, să ne facă să îi luăm partea. Astfel, jonglează atât cu documentarul clasic, de tip interviu, cât şi cu cel observaţional. Vitosha e, din toate punctele de vedere - în afara unuia -, un proiect temperat, conformat modului clasic de a face film, ceea ce îl face să se piardă în mediocritate. Doar subiectul e îndrăzneţ.
Waiting for August (r. Teodora Mihai)
Mizerabilismul este, încă, după atâţia ani în care a fost abordat cinematografic, un produs românesc de export. La mizerabilism, occidentalii reacţionează întotdeauna pozitiv, pentru că îl văd, nu le vine să creadă, dar simt siguranţa pe care le-o oferă distanţa(rea) faţă de subiect. Conform presei, Waiting for August "impresionează juriile a numeroase festivaluri din Europa, Australia şi America de Nord" şi beneficiază de o receptare străină pozitivă; criticii americani evidenţiază situaţia disperată prezentată cu o lejeritate specifică celor ce nu trăiesc în proximitatea acesteia. Încă o dată, cineaştii români se înfruptă din sărăcie şi o exportă, pentru că ştiu că va vinde. Documentarul de faţă prezintă o familie destrămată: mama e plecată la muncă în Italia, tatăl nu ştim pe unde îşi face veacul, iar Georgiana, fiica cea mare, de cincisprezece ani, trebuie să se ocupe de cei şase fraţi şi surori ai ei, posibil viitori paraziţi ai unui sistem care nu funcţionează. Toţi stau claie peste grămadă într-un apartament de bloc şi trăiesc într-o gălăgie perpetuă de nedescris. E iarnă, dar aşteaptă vara - chestiune făcută clară încă din titlu -, în ciuda faptului că anotimpul cald nu va schimba, de fapt, nimic. Miza întregii poveşti e discutabilă. Cadrul este atât de brutal, încât deranjează fizic; e repugnant. Poate ar trebui să trecem de etapa aceasta, a mizerabilismului-şi-nimic-altceva, şi să încercăm să lucrăm şi cu alte subiecte. Ar trebui ca, într-un procent majoritar, să creăm artă după alte principii. Modul în care ne vindem imaginea occidentalilor este greşit, iar chiar dacă pe termen scurt se pare că avem de câştigat (prin diverse premii la festivaluri), pe termen lung nu facem altceva decât să ne adâncim tot mai profund în imaginea pe care ne-am creat-o. Waiting for August este unul dintre multele motive cinematografice concrete care face filmul românesc să nu fie îmbrăţişat la nivel autohton, pentru că reprezintă un mix nefericit de imagine neîngrijită şi subiect insalubru.
Naked Island (r. Tiha Gudac)
Cu acest proiect, regizoarea croată Tiha Gudac încearcă să dezgroape cadavre, în tentativa de a înţelege ce s-a întâmplat cu bunicul ei, încarcerat pe o insulă într-un lagăr de concentrare din anii '50. Povestea este atât de evidentă de la început, încât filmul poate fi felicitat în cel mai bun caz pentru corectitudinea tehnică şi narativă cu care e realizat. Interviuri cu rude, poze din istoria familiei şi momente de contextualizare faptică (discuţia despre acţiunile abuzive ale puterii socialiste) prezentate cu ajutorul unor imagini de arhivă, formează un film destul de sec. Chiar dacă scopul e nobil - se încearcă evidenţierea (a câta oară?!) monstruozităţilor de care au fost capabili comuniştii -, iar raportarea la o istorie personală, vie şi intensă, este un procedeu inteligent, Gudac cade în derizoriu, pentru că încearcă prea mult să sensibilizeze. Momentele dificile prin care au trecut bunicii şi mama ei, sigur că sunt traumatice, dar felul în care sunt prezentate e deficitar; regizoarea nu reuşeşte să menţină interesul unui public care de multe ori aşteaptă mai mult decât întâmplări ale unor oameni necunoscuţi, liniari, banali. În orice caz, Naked Island discută în mod subiectiv despre o epocă destul de recentă, cunoscută mai puţin de occidentali. Multe fapte au fost muşamalizate de acei făptaşi care şi-au menţinut puterea politică şi după căderea Cortinei de Fier.
The Serbian Lawyer (r. Aleksandar Nikolic)
Războiul ideologiilor, războiul receptării unor evenimente, războiul contextului în care sunt plasate acestea - cam despre asta discută regizorul Aleksandar Nikolic, care încearcă să vadă, prin ochii avocatului lui Radovan Karadžić, situaţia perioadei '92-'95, cu ani sângeroşi pentru fosta Iugoslavie. Documentarul urmăreşte o poveste mare a contemporaneităţii, prin lentilele uneia mici, povestea lui Marko, sârb fugit în Olanda din cauza războiului din Balcani, pus astfel în faţa unor schimbări personale. El trebuie să îl apere pe cel care i-a modificat, indirect, existenţa, fără să îşi permită ca subiectivitatea să îi altereze prestaţia profesională. Pe lângă toată discuţia legată de cine are dreptate - care e prea greu de rezolvat în mod total - filmul documentariază atent cum se construieşte un caz şi cum presa poate prelucra o anumită imagine, prin selectarea unor informaţii în dauna altora. Marko pare să apere un acuzat care aproape că nu are cum să scape nepedepsit - cu toate că prima comisie îl absolvă de o parte din vini; nu şi următoarele, mai importante ierarhic -, pentru că toată opinia publică e împotriva lui. Acest demers discută o chestiune chiar mai largă, general-valabilă, când ne propune să chibzuim faţă de faptul că, uneori, se caută ţapul ispăşitor în dauna adevărului absolut, greu tangibil. Ambele tabere jonglează cu informaţia în aşa fel încât să evite chestiunile care le-ar aduce prejudicii de imagine şi le-ar face să piardă o confruntare în care, mai mult decât orice, contează dedesubturile.
Outside (Himmelverbot) (r. Andrei Schwartz)
Cel mai pătrunzător film din această listă, cu toate că nu ar părea la o primă impresie, este cel regizat de Andrei Schwartz - un cineast plecat în copilărie din România, care acum mai bine de un deceniu făcea un documentar despre Gabi Hrib, condamnat pe viaţă pentru un dublu omor în 1990. Schwartz revine la aceeaşi poveste şi îl surprinde pe Gabi în momentul eliberării condiţionate, după 21 de ani de închisoare. Filmul, produs de Tudor Giurgiu (ceea ce îi facilitează înscrierea pe linia demersurilor îngrijite estetic), descoperă un om pentru care parcă viaţa a stat în loc; elipsa aceasta de două decenii, e puţin vizibilă în jurul lui Hrib - aceleaşi traume şi aceleaşi probleme, numai că parcă mai adâncite, mai fără rezolvare. Toate sunt cam aşa cum le-a lăsat, numai părerea de rău e profund mai mare; însă aceasta e îndreptată mai degrabă spre propria persoană, nu spre cei pe care i-a ucis. Gabi e onest cu sine şi cu Schwartz, dar până la un punct; fiecare tindem să exprimăm jumătăţi de adevăr, pentru a ne proteja. Vedem cum un om cu date bune, a ajuns să se rateze, din cauza unor împrejurări nefericite. El are acum aproape 50 de ani, ştie franceză, se exprimă cu tact, îşi alege cuvintele, întregind o abordare deloc deplasată sau artificială; nu e acel prototip al criminalului care, într-un mecanism de auto-apărare, şi-a însuşit un limbaj septic, ci e cât se poate de real - are un limbaj dă Bucureşti de studiat în şcoli de psihologie sau de sociologie. Situaţiile prin care a trecut, unele fără voia lui (divorţul părinţilor, revoluţia din '89, înhăitarea cu diverşi golani), i-au impregnat o identitate agresivă, i-au înceţoşat gândirea şi l-au dus spre acţiuni prosteşti. Pe parcursul vieţii, închisoarea l-a ajutat să îşi (re)capete discernământul şi i-a potenţat dorinţa de a se reabilita cu adevărat. Fiind unul dintre primii închişi pe viaţă în România (înainte de '89, aceşti condamnaţi erau executaţi) care e eliberat, iese afară, unde îl aşteaptă o lume cenuşie. În final, nici nu mai contează minciuna enormă, despre propria crimă, pe care ne-a livrat-o timp de optzeci de minute (plus primul film), respectiv vreun sfert de veac.