Judy Florescu: Cum aţi descrie filmul The Notorious Mr. Bout oamenilor care nu l-au văzut încă?
Tony Gerber: Filmul este o privire de ansamblu foarte amuzantă şi absurdă asupra vieţii unui om care trăieşte într-un moment în care lumea din jurul lui se schimbă foarte repede. Ceea ce e interesant la Victor Bout, şi e ceea ce punctăm şi noi în film, este faptul că el se schimbă foarte puţin ca personalitate, în timp ce lumea se schimbă foarte mult. Există acest regulă empirică în literatură şi în industria filmului care spune că protagonistul trebuie să se schimbe pe parcursul poveştii. Excepţia de la regulă, în literatură, apare în romanele picareşti. Este procedeul utilizat de Voltaire atunci când a scris Candide. Victor Bout are aceeaşi filosofie de viaţă la 20 de ani ca şi la 40 de ani. Are aceeaşi abordare a afacerilor, călătoriilor, acelaşi mod de viaţă. Ceea ce la un moment dat era o manevră isteaţă din punctul de vedere al unei pieţe economice libere, post-sovietice, după evenimentele de la 11 septembrie 2011 nu mai este deloc o practică foarte inteligentă, ci ilegală şi periculoasă, dar el nu înţelege asta. Acel gol din înţelegerea sa este în mare parte subiectul filmului.
J.F.: Unul dintre subiectele filmului este traficul de arme.
T.G.: Industria armelor este subiectul serios la care fac referire în film. Asemeni peşterii lui Platon, nu poţi vedea ceva dacă te uiţi ţintă la el, ci poţi vedea printr-o reflexie sau printr-o umbră. Pentru noi, viaţa lui Victor Bout povestită prin intermediul filmelor lui personale este un mod de a privi traficul de arme fără să ne uităm la traficul de arme. Este un subiect complex şi greşit înţeles. Îţi dau un exemplu. Este o secvenţă din film în care îl vedem pe Victor cu un traficant bulgar de arme, Peter Mirchev, şi ei merg la un târg de arme. BBC nu a dorit să difuzeze acea secvenţă pentru că ar fi putut fi daţi în judecată pentru că asociam feţele unor oameni filmaţi la acel târg de arme cu ceva considerat ilegal. Deşi nu era nimic ilegal în ceea ce apare în film.
J.F.: La acest film aţi lucrat cu un partener rus, despre care aţi spus că are acelaşi simţ al umorului ca dumneavoastră.
T.G.: Oh, ai văzut un alt interviu.
J.F.: Da, am văzut interviul de la Festivalul Sundance. Aşadar, cât de important este ca partenerii dumneavoastră de muncă să aibă trăsături comune de caracter cu dumneavoastră?
T.G.: Nu, nu cred că este important ca partenerii de lucru să aibă aceleaşi afinităţi ca noi, dar cred că e bine să avem sensibilităţi complementare. În cazul lui Maxim Pozdorovkin, care a fost partenerul meu la The Notorious Mr. Bout, ştiam amândoi că vrem să facem un film despre un subiect foarte serios, dar într-un mod în care să fie un pic ireverenţios, în care să folosim umorul. Am vrut un film care să includă toate complexităţile unei vieţi umane, fără să îndesăm complexitatea într-un cutie mică şi să facem un film sec şi mult prea serios. Aşadar, cred că răspunsul este să lucrezi printr-o metaforă.
J.F.: Atunci când lansaţi un film pe piaţă, vă ocupaţi şi de promovarea lui?
T.G.: Da şi nu, depinde. În cazul filmului The Notorious Mr. Bout, premiera mondială a fost la Festivalul de Film Sundance, deci intra în atribuţiile noastre să ne angajăm un om de publicitate, să ne ocupăm noi înşine de marketing şi distribuirea mesajului pe reţelele sociale. Acesta este cazul filmelor independente cu buget restrâns. Rareori există buget pentru marketing şi publicitate. Când filmul este cumpărat, în cazul acestui film de BBC Storyville, BBC are departamentul său de marketing şi publicitate. Înaintea difuzării unui film, ei fac tot ceea ce cred de cuviinţă pentru a stârni interesul asupra lui. Când un film este scos pe piaţă de un distribuitor în Statele Unite, contează cât de mare este distribuitorul, dar de obicei există bani şi pentru marketing şi publicitate. Însă înainte ca un film să fie vândut, dacă este 100% independent, producătorii sunt responsabili să atragă interesul presei şi să se ocupe de marketing.
J.F.: Ce părere aveţi despre faptul că trebuie să vă promovaţi propriul film? Este o sarcină în plus, nu?
T.G.: Da, este o sarcină în plus, dar când eşti producător, probabil în orice ţară, cu excepţia cazului în care eşti angajatul full-time al unei televiziuni, îmbraci multe, multe, haine. Produci, scrii, iar în unele cazuri eşti şi operator
J.F.: Nu întâmpinaţi obstacole în producerea unui film independent, mai ales din punct de vedere financiar?
T.G.: Sigur că da. Sunt foarte puţine alternative. Să fii producător de film independent în America înseamnă că nu ai un salariu fix dintr-un singur loc. De asemenea, mai înseamnă că în termeni de conţinut şi autoritate asupra produsului final ai o doză de independenţă. Ce fac eu este să îmbin munca, ceea ce aleg să fac, proiectele pe care le iniţiez, asupra cărora am autoritate, cu contractele din televiziune. Lucrez foarte mult cu National Geographic, unde sunt mai curând angajat decât colaborator, ei mă angajează în mod constant. Când ai proiecte cu televiziuni ai la dispoziţie un buget, nu trebuie să te ocupi de găsirea finanţărilor. În cazul unui film independent, prin definiţie cauţi bani de la început, dinainte să tragi primul cadru, şi până la editarea filmului, uneori chiar şi până la terminarea lui. Ai putea avea nevoie de bani să faci o corectură de culoare, un mixaj sau să angajezi un compozitor. Aşadar, căutarea de fonduri nu se opreşte niciodată în filmul independent. În timp ce în televiziune ai confortul şi luxul unui buget deja existent înainte să începi să faci filmul. Dezavantajul este că nu ai acelaşi grad de decizie asupra unui proiect. Am o relaţie foarte bună cu televiziunile, mai ales cu National Geographic. Există o mare doză de încredere între noi. Găsesc acea muncă satisfăcătoare. Pot crea un film care să urmeze o viziune. Totuşi, pentru că este finanţat de ei, dacă nu le place ceva sau dacă nu vor un lucru într-o emisiune sau în grila lor de programe, e decizia lor.
J.F.: Aţi înfiinţat compania de film Market Road Films în 2003. Care a fost scopul pentru care aţi creat această companie?
T.G.: Mi-am dat seama că prin propria mea companie de film am o mai mare libertate. Îmi place foarte mult să am o echipă de producţie ca o familie. Am o echipă mică, dar sunt oameni cu care am lucrat timp de mulţi ani. Prin deţinerea unei companii am posibilitatea să le ofer de muncă oamenilor şi să ţin familia unită.