Judy Florescu: Te-ai mutat în Belgia acum 25 de ani. Momentan locuieşti tot acolo?
Teodora Ana Mihai: Da, tot acolo. Eu m-am născut la Bucureşti. Părinţii au plecat pe timpul lui Ceauşescu. Nu au putut să mă ia cu ei pentru că eram dovada că se vor întoarce în ţară. Nu s-au întors. Nu au putut să-mi explice la momentul acela ce au făcut şi ce au în plan, pentru că eu fiind copil puteam să vorbesc cu cine nu trebuie şi să pun toată familia în pericol. Bineînţeles că m-a marcat foarte mult plecarea lor şi absenţa şi lunga aşteptare. De aceea am numit filmul Waiting for August.
J.F.: Filmul are legătură şi cu tine?
T.A.M.: Sunt anumite paralele. Mi-am dat seama că acum în România pentru alte motive, nu mai sunt motive politice, ci economice, părinţii pleacă din ţară pentru că nu reuşesc să supravieţuiască altfel. Povestea copiilor care rămân poate că nu este atât de diferită. Eu îmi doream să spun această poveste din punctul lor de vedere, al celor care rămân, pentru că de obicei poveştile de migraţie sunt povestite din punctul de vedere al celor care pleacă şi care trebuie să se obişnuiască în altă ţară, altă cultură, altă limbă. Şi cei care rămân au o poveste care nu e mai puţin importantă sau mai puţin fascinantă. Mi-am dorit să dau o voce generaţiilor de copii care cresc în acest fel.
J.F.: În Statele Unite ai studiat regia. De ce ai ales Statele Unite şi nu tot Belgia?
T.A.M.: Părinţii mi-au dat oportunitatea să-mi termin ultimii doi ani de liceu în State, unde sora tatălui meu şi familia ei se stabiliseră, în San Francisco. M-au primit la ei. Am locuit acolo timp de 2 ani de zile, ultimii 2 ani de liceu. După aceea am avut norocul să primesc o bursă de studii pe care nu am putut să o refuz. Am studiat în New York. Nu am fost la o şcoală de film specializată. Am fost la o universitate, care avea accentul pe film, istoria filmului, teoria filmului, cursuri practice, etc.
J.F.: Ce a ars pentru atâţia ani în tine, după ce ai plecat din România, care să te determine să faci această poveste din Waiting for August?
T.A.M.: Mi-am dat seama că istoria se repetă, şi mi s-a părut că atunci când observi un lucru, e important să vorbeşti despre el. Nu e o istorie chiar pozitivă. Faptul că familiile sunt nevoite să se despartă pentru motive economice nu este chiar ideal. Copiii au dreptul la o copilărie mai protejată şi părinţii au dreptul să-şi vadă copii crescând, dar nu au acest noroc. Mi-am dat seama că după 25 de ani nu s-a schimbat chiar atât de mult, într-un context complet diferit. În România încă nu se trăieşte bine.
J.F.: Observ şi eu. Cum ai aflat de Georgiana?
T.A.M.: Am căutat-o timp de 8 luni de zile. Am început din Belgia, cu diaspora, pentru că sunt mulţi români şi acolo. Am avut ajutorul preoţilor şi al asistenţilor sociali şi până la urmă cineva m-a trimis la Bacău, la şcoala unde studia Georgiana împreună cu fraţii săi, pe care am avut norocul să-i cunosc şi care mi-au plăcut super-mult. I-am întâlnit pe cei 5 fraţi mici ai săi întâi şi mi s-au părut super-simpatici, mi-a plăcut foarte mult dinamica lor. Au caractere puternice şi sunt foarte diferiţi unii de ceilalţi.
J.F.: Cât au durat filmările? Ce dificultăţi ai întâmpinat în timpul lor?
T.A.M.: Filmările au durat cam 9 luni de zile, dar nu am fost încontinuu cu ei, dar eram încontinuu în contact şi cu Liliana, cu mama lor. În 5 reprize ne-am dus la Bacău şi stăteam câte 2-3 săptămâni în care filmam. Aveam o idee precisă. Eu conturasem deja povestea pentru că ştiam de exemplu că în februarie Georgiana va împlini 15 ani, dar nu vroiam să spun că are 15 ani, vroiam să arăt că are 15 ani. Alte momente cruciale, de exemplu, Paştele, examenele şi întoarcerea mamei, le anticipam aşa încet-încet, pentru că eram în contact constant. Ştiam ce se va întâmpla, care sunt momente cheie şi când trebuia să ne întoarcem ca să filmăm. Filmam acel moment şi tot ce se întâmplă înainte şi după.
J.F.: Ţi-ai făcut şi un fel de scenariu?
T.A.M.: Fiind documentar, e greu să-ţi faci un scenariu. Eu cred că documentarul este arta anticipării şi a improvizaţiei. Mie îmi place să compar documentarul cu jazzul. Ficţiunea e muzica clasică, pentru că ştii exact, ce vine, când vine, iar jazzul improvizat seamănă cu documentarul. Are regulile lui, are o altă dinamică, dar nu poţi să zici că nu ai nici o idee apeşi pe înregistrare şi se întâmplă. E clar că trebuie să faci exerciţiile acestea de observaţie şi anticipare.
J.F.: Tu ai spus o poveste aşa cum e ea, dar fără să îi dai o notă negativă, ceea ce este surprinzător pentru că în general în unele filme româneşti există o tendinţă de victimizare a personajelor.
T.A.M.: Eu vroiam să spun o poveste în care foarte mulţi oameni se pot regăsi şi în care să găsească lucrurile pozitive, totuşi. Am vrut să pun accentul pe curaj, pe cât de descurcăreţi sunt copii. Nu mi-am dorit să povestesc o poveste tragică şi să victimez copiii, pentru că nici ei nu s-au pus niciodată în rolul acela. Am fost foarte conştientă când am ales să lucrez cu ei şi de ce, pentru că îmi transmiteau foarte multe lucruri pozitive. M-am găsit în admiraţie pentru ei. Frăţia şi sentimentele acestea am vrut să le redau în film.
J.F.: Când ai rămas fără părinţii tăi, nu aveai fraţi?
T.A.M.: Nu. Eram singură la părinţi. M-am rugat de ei timp de 11 ani. Şi acum am un frate, care e super. Bogdan îl cheamă, care locuieşte tot în Belgia. El s-a născut acolo. Eu încă locuiesc în Belgia, dar vin cât de des pot în România.
J.F.: Waiting for August a fost debutul tău regizoral care a fost foarte bine primit pe plan internaţional. Care a fost impactul publicului străin?
T.A.M.: Motivaţia mea a fost dublă. În primul rând am vrut să fac un film pentru români în care să se poată recunoaşte şi să aibă aşa totuşi gramul acela de speranţă şi să vadă lucrurile frumoase şi nu o poveste tragică, care să îi atingă în mod negativ. Pe de altă parte, vroiam să fie un film pentru cei din Belgia şi din Europa de Vest, care de multe ori au angajaţi din România, dar habar nu au care e povestea oamenilor acelora: de ce sunt acolo, care sunt sacrificiile pe care le fac, care-i povestea celor pe care i-au lăsat în ţară. Vroiam să creez mai multă empatie şi mai multă înţelegere faţă de emigranţii din Europa de Est. Cred că am reuşit. Faptul că filmul a primit vizibilitatea pe care a primit-o, a fost un lucru foarte pozitiv, pentru că mai mulţi oameni au avut acces la el. Am avut reacţii foarte frumoase. Filmul nu este numai despre un fenomen social, este despre copilărie, despre adolescenţă, despre relaţiile între fraţi şi surori, despre relaţiile între copii şi părinţi. Sunt mai multe tematici în care foarte multă lume se regăseşte şi nu cred că te lasă indiferent.
J.F.: La ce mai lucrezi acum? Bănuiesc că pregăteşti un film nou.
T.A.M.: Da, absolut. E foarte departe de România şi de Belgia. Acum fac un film în Mexic, într-o regiune foarte problematică pentru că e foarte multă violenţă. Sunt în nordul Mexicului, graniţa cu Statele Unite. Va fi o poveste hibrid, docu-fiction, o combinaţie dintre elementele de documentar cu cele de ficţiune. Filmul este despre tineretul care trăieşte acolo în regiunea aceea şi trebuie să-şi facă un viitor.
J.F.: Nu te temi pentru siguranţa ta în zona aceea din Mexic?
T.A.M.: Bineînţeles că nu e chiar simplu.
J.F.: Ai vorbit cu autorităţile ca să ai un pic de protecţie acolo?
T.A.M.: Din fericire, lucrez cu un autor scenarist mexican chiar din aceea regiune, deci am un network destul de bun fără de care nici nu m-aş aventura. Încetul cu încetul, încercăm să calculăm totul şi să nu ne asumăm riscuri nenecesare. Mi se pare important totuşi să aducem la lumină poveştile de acolo, pentru că e foarte multă cenzură. Politicienii, pe de-o parte nu vor să vorbească despre ce se întâmplă pentru că realitatea e incomodă, iar oamenii de rând nu vor să vorbească de frică. Ce se întâmplă e faptul că societatea e pur şi simplu paralizată şi nu se poate schimba în bine dacă e un tabu. Deci primul pas este să expui şi să începi să vorbeşti despre ceea ce se întâmplă acolo.
J.F.: Trebuie să evidenţiez faptul că acesta este singurul meu interviu în limba română din festival şi mă bucur că este cu o regizoare. Cât de greu este să fii femeie în această meserie?
T.A.M.: Din păcate, statisticile nu mint. Mai există încă inegalitate. Bineînţeles că nu se compară cu situaţia de acum 20 de ani, acum 30 de ani. A devenit un subiect despre care se vorbeşte din fericire şi încet-încet sunt schimbări. Cred că e important să încurajăm copilele, fetele, fetiţele, să le spunem că pot să-şi facă un loc în lumea filmului şi că lucrurile pe care le au ele de spus nu sunt mai puţin importante decât punctul de vedere masculin. Sper să pot să inspir şi în sensul acesta.