În Aferim!, Radu Jude chestionează capacitatea umană de a reconstitui istoria prin raportare la limbă (la conştiinţa acelor timpuri prinsă în limbă). Este posibilă o restituire a unei epoci apuse câtă vreme noi, cei care reconstituim acel real (tot) într-o construcţie lingvistică - cinematografică analogică, în acest caz, - suntem tributari conştiinţei acestei epoci? În acelaşi timp în care chestionează posibilitatea de a re-genera istoria printr-o recuperare lingvistică, Radu Jude chestionează şi limitele genului (cinematografic) în care lucrează - filmul istoric, drama istorică - construit el însuşi cu un ocol prin genurile (literare, ele însele fabricate) care au depozitat (în limbă) epoca istorică pe care autorul o investighează. Totul (acest tot al articulării lingvistice) într-o recunoaştere a faptului că arta epocii (cronica, poezia, nuvela, atunci - filmul, acum) este elementul care poate coda, prin limbaj, conştiinţa vremii într-un mod cât mai fidel, prin faptul că reţine jocurile de limbaj ale epocii, unde sensurile se îmbină şi se potenţează în raport cu realul în cel mai înalt mod (omeneşte) posibil.
În imaginea construită de Radu Jude - în alb negru, puţin prăfuit (precum memoria acelor timpuri) - omul este situat la distanţă de cameră, în planuri de ansamblu. Vedem oamenii prinşi în peisajul Ţării Româneşti (1835), discutând, cu replicile auzite puternic, asemenea unui comentariu din off. Zgomotul de ansamblu (paşi, roţi de căruţă înaintând pe drum) este şi el ridicat în banda sonoră, în aşa fel încât sunetul epocii, limba şi intervenţia omului în natură, să se distingă, sa fie elemente care urcă în timp, spre spectator, dincolo de orice posibilitate de tăgadă. În acelaşi timp în care urmăresc să re-creeze istoria, aceste elemente sonore sunt limpede restituite spectatorului în mod artificial - nerealist, în termeni cinematografici, dată fiind distanţa dintre punctul de înregistrare şi personaje, prin raport cu intensitatea vocilor acestora. În acelaşi timp în care vocea coboară spre spectator (artificial), ca flux al gândirii vremii (personajele întâmpină spectatorul ca un inconştient colectiv care se revarsă), în planul ansamblu gândit de Radu Jude, peisajul prin care trec cei de pe ecran - dealuri, păduri, ape - are un orizont artificial: norii sunt fixaţi pe un cer alburiu, plumburiu, totul este împietrit acolo, în depărtare. Împietrire (a timpului) şi, simultan, prejudecată (după cum vedem în replicile pe care şi le oferă personajele), prejudecată a acelor timpuri, prejudecată despre acele timpuri. Şi, din nou, simultan, o judecată asupra genului din care filmul face parte: în acelaşi timp în care este istoric, filmul se apropie şi de genul western, mai degrabă pentru a arăta (de această dată istoriei cinematografice româneşti) un alt punct de vedere ideologic faţă de seria Haiducii, faţă de seria Mărgelatu. Nu mai vorbim despre eroi civilizatori, despre clasicul conflict dintre bine şi rău (chiar dacă e vorba de film alb-negru), ci despre gri-ul cerului, gri-ul pământului, gri-ul apelor traversate de personaje (gri).
Aferim! lucrează cu istoria şi limba într-o poveste în care urmărim un schimb de generaţie. Tatăl-zapciu îi predă fiului său dorobanţ frâiele vieţii, în vreme ce caută, împreună, un ţigan rob fugit de pe moşia boierului Iordache Cîndescu. Prin felul în care sunt conjugate pe ecran prejudecăţile (despre ţigani, evrei, italieni şi despre toate naţiile pământului, despre Biserică, conducători şi legi ale vremii), prin felul în care sunt gestionate relaţiile de putere dintre personaje (boier - zapciu, bărbat - femeie, rob - boier), prin felul în care umanitatea apare pe chipul zapciului, pe chipul boierului, Aferim! edifică un discurs anti-discriminare extrem de puternic, edificator pentru multiple situaţii de gen. Imaginea robului îmbrăţişat de boier e imaginea unei populaţii încă trimise în colţul istoriei, e imaginea unui popor ars în crematorii, e imaginea celor sfâşiaţi în Cambogia, Uganda, Nigeria, Ucraina.
Acest tip de discurs social este unul contemporan (sau, cu siguranţă, ulterior timpului resuscitat pe ecran). Dincolo de faptul că ne aflăm în cinematograf, dincolo de excursia prin mărturiile (literare ale) vremii, contemplarea datelor de pe ecran (şi, în genere, contemplarea artistică a istoriei) este una post-fapt. În acest context, este potrivită şi trimiterea la Aristotel. Povestea cu Aristotel şi Alexandru cel Mare funcţionează (în cheie populară, ironică) şi în relaţie cu lecţiile de viaţă pe care i le predă Constandin, zapciul, fiului său, Ioniţă; dar şi în relaţie cu istoria Antichităţii greceşti: Aristotel vorbeşte despre democraţie şi despre organizarea cetăţii după principiul dreptăţii sociale... într-o lume în care sclavia era un fapt acceptat ca atare, nechestionat, era o lege a firii.
Firea, neamul, istoria, conştiinţa, timpul, cinematograful ca mod de întoarcere asupra acestora şi ca mod de a privi în perspectivă, de a uni trecutul şi prezentul în rostire şi de a lăsa evenimentele să fie pentru totdeauna, acestea sunt temele pe care le dezbate Radu Jude în Aferim! Într-un mod care face din acest proiect un eveniment ce trebuie văzut: nu fiindcă apar rar astfel de filme la noi, nu pentru că merită susţinută cinematografia autohtonă, ci fiindcă în cinematograf în general întâlneşti rar un astfel de discurs, care te face contemporan cu timpul fiinţei tale.