Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aferim!

Fi(i)re, timp, gândire, limbaj - Aferim!


FilmSense, martie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În cuprinderea mintală a realităţii, nu putem evada dincolo de graniţele limbii, dincolo de posibilităţile noastre de a rosti realul, fiindcă acest dincolo nu există. Graniţele realului personal sunt mărginite de capacitatea minţii de a rosti lucrurile prezente acolo. În efortul de a înţelege realul, gândirea (şi, prin gândire, mintea) trebuie să îşi translateze necontenit nuanţele acestuia într-o formă comprehensibilă. Ori materia pe care o cunoaşte mintea e materia generată de limbaj, ceea ce se află înscris, ca patrimoniu, în limbă. Pentru minte, apropierea de realitate se face printr-un efort de transformare a materiei realităţii în semne recognoscibile (cuvinte) şi într-un efort de tălmăcire a acestor semne în aşa fel încât sfera realităţii să fie conturată cât mai precis. Pentru minte, lucrurile apar, au sens existenţial, sunt receptate şi înţelese ca evenimente în clipa în care sunt rostite şi, prin rostire, sunt clarificate. Ca spaţiu general de evoluţie şi de înregistrare a evoluţiei gândirii umane, limba este depozitarul evenimentelor. Fiind fiinţe care ne naştem într-o anumită limbă, posibilităţile noastre de experimentare sunt deja date de structurile limbii respective. Limbajul, după cum îl descrie Wittgenstein, e ca o colivie internă care construieşte graniţele realităţii personale.

În Aferim!, Radu Jude chestionează capacitatea umană de a reconstitui istoria prin raportare la limbă (la conştiinţa acelor timpuri prinsă în limbă). Este posibilă o restituire a unei epoci apuse câtă vreme noi, cei care reconstituim acel real (tot) într-o construcţie lingvistică - cinematografică analogică, în acest caz, - suntem tributari conştiinţei acestei epoci? În acelaşi timp în care chestionează posibilitatea de a re-genera istoria printr-o recuperare lingvistică, Radu Jude chestionează şi limitele genului (cinematografic) în care lucrează - filmul istoric, drama istorică - construit el însuşi cu un ocol prin genurile (literare, ele însele fabricate) care au depozitat (în limbă) epoca istorică pe care autorul o investighează. Totul (acest tot al articulării lingvistice) într-o recunoaştere a faptului că arta epocii (cronica, poezia, nuvela, atunci - filmul, acum) este elementul care poate coda, prin limbaj, conştiinţa vremii într-un mod cât mai fidel, prin faptul că reţine jocurile de limbaj ale epocii, unde sensurile se îmbină şi se potenţează în raport cu realul în cel mai înalt mod (omeneşte) posibil.

În imaginea construită de Radu Jude - în alb negru, puţin prăfuit (precum memoria acelor timpuri) - omul este situat la distanţă de cameră, în planuri de ansamblu. Vedem oamenii prinşi în peisajul Ţării Româneşti (1835), discutând, cu replicile auzite puternic, asemenea unui comentariu din off. Zgomotul de ansamblu (paşi, roţi de căruţă înaintând pe drum) este şi el ridicat în banda sonoră, în aşa fel încât sunetul epocii, limba şi intervenţia omului în natură, să se distingă, sa fie elemente care urcă în timp, spre spectator, dincolo de orice posibilitate de tăgadă. În acelaşi timp în care urmăresc să re-creeze istoria, aceste elemente sonore sunt limpede restituite spectatorului în mod artificial - nerealist, în termeni cinematografici, dată fiind distanţa dintre punctul de înregistrare şi personaje, prin raport cu intensitatea vocilor acestora. În acelaşi timp în care vocea coboară spre spectator (artificial), ca flux al gândirii vremii (personajele întâmpină spectatorul ca un inconştient colectiv care se revarsă), în planul ansamblu gândit de Radu Jude, peisajul prin care trec cei de pe ecran - dealuri, păduri, ape - are un orizont artificial: norii sunt fixaţi pe un cer alburiu, plumburiu, totul este împietrit acolo, în depărtare. Împietrire (a timpului) şi, simultan, prejudecată (după cum vedem în replicile pe care şi le oferă personajele), prejudecată a acelor timpuri, prejudecată despre acele timpuri. Şi, din nou, simultan, o judecată asupra genului din care filmul face parte: în acelaşi timp în care este istoric, filmul se apropie şi de genul western, mai degrabă pentru a arăta (de această dată istoriei cinematografice româneşti) un alt punct de vedere ideologic faţă de seria Haiducii, faţă de seria Mărgelatu. Nu mai vorbim despre eroi civilizatori, despre clasicul conflict dintre bine şi rău (chiar dacă e vorba de film alb-negru), ci despre gri-ul cerului, gri-ul pământului, gri-ul apelor traversate de personaje (gri).

Aferim! lucrează cu istoria şi limba într-o poveste în care urmărim un schimb de generaţie. Tatăl-zapciu îi predă fiului său dorobanţ frâiele vieţii, în vreme ce caută, împreună, un ţigan rob fugit de pe moşia boierului Iordache Cîndescu. Prin felul în care sunt conjugate pe ecran prejudecăţile (despre ţigani, evrei, italieni şi despre toate naţiile pământului, despre Biserică, conducători şi legi ale vremii), prin felul în care sunt gestionate relaţiile de putere dintre personaje (boier - zapciu, bărbat - femeie, rob - boier), prin felul în care umanitatea apare pe chipul zapciului, pe chipul boierului, Aferim! edifică un discurs anti-discriminare extrem de puternic, edificator pentru multiple situaţii de gen. Imaginea robului îmbrăţişat de boier e imaginea unei populaţii încă trimise în colţul istoriei, e imaginea unui popor ars în crematorii, e imaginea celor sfâşiaţi în Cambogia, Uganda, Nigeria, Ucraina.

Acest tip de discurs social este unul contemporan (sau, cu siguranţă, ulterior timpului resuscitat pe ecran). Dincolo de faptul că ne aflăm în cinematograf, dincolo de excursia prin mărturiile (literare ale) vremii, contemplarea datelor de pe ecran (şi, în genere, contemplarea artistică a istoriei) este una post-fapt. În acest context, este potrivită şi trimiterea la Aristotel. Povestea cu Aristotel şi Alexandru cel Mare funcţionează (în cheie populară, ironică) şi în relaţie cu lecţiile de viaţă pe care i le predă Constandin, zapciul, fiului său, Ioniţă; dar şi în relaţie cu istoria Antichităţii greceşti: Aristotel vorbeşte despre democraţie şi despre organizarea cetăţii după principiul dreptăţii sociale... într-o lume în care sclavia era un fapt acceptat ca atare, nechestionat, era o lege a firii.

Firea, neamul, istoria, conştiinţa, timpul, cinematograful ca mod de întoarcere asupra acestora şi ca mod de a privi în perspectivă, de a uni trecutul şi prezentul în rostire şi de a lăsa evenimentele să fie pentru totdeauna, acestea sunt temele pe care le dezbate Radu Jude în Aferim! Într-un mod care face din acest proiect un eveniment ce trebuie văzut: nu fiindcă apar rar astfel de filme la noi, nu pentru că merită susţinută cinematografia autohtonă, ci fiindcă în cinematograf în general întâlneşti rar un astfel de discurs, care te face contemporan cu timpul fiinţei tale.




 Toate articolele despre Aferim!


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Top 5 filme distribuite în 2015, Irina Trocan
 Play Aferim! la Plai, 2015, Marian Rădulescu
 După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători, Marian Rădulescu
 Aferim, Radu Jude!, Larisa Turea
 Un film palimpsest despre supunere socială - Aferim, Iulia Popovici
 Toate articolele despre Aferim!


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer