Zilele Filmului Românesc (I) - Paşaport de Germania la TIFF, 2015

Răzvan Georgescu este născut în generaţia decreţeilor - acea generaţie care, în mod ironic, a stat la baza înlăturării tătucului ei spiritual. Prin urmare, a trăit multe evenimente din România ceauşistă şi, după ce s-a lovit de obişnuitele impedimente uman-profesionale de atunci, a plecat în Germania să îşi încerce norocul. Având la bază filologia - pentru că, în anii '80, la IATC (actualul UNATC), criteriile de selecţie şi competiţia erau descurajante[i] -, a vrut de fapt să lucreze înăuntrul producţiei de film. Până să regizeze (debut, în 2008, cu documentarul, extrem de personal prin subiect, Testimonial[ii]), a petrecut două decenii în mai toate departamentele din spatele unui film: montaj, lumini, regie de emisie etc. În acest timp, şi-a însuşit rigoarea germană şi, probabil, şi-a definitivat aria de interes: documentarierea raportării umane la cele din jur şi, cu al doilea proiect (Paşaport de Germania), a adăugat la tematici personale şi recuperarea trecutului - însă un trecut anume, legat de experienţa dumnealui.

Astfel, filmul în cauză discută un subiect delicat şi puţin cunoscut până acum ceva vreme: vânzarea românilor de etnie germană către patria mamă, în anii '70-'80. La fel ca alte documentare româneşti care investighează trecutul comunist, tonul este rechizitorial, însă mai moderat decât în Kapitalism - reţeta noastră secretă (r. Alexandru Solomon, 2010), care anchetează evenimente anterioare prin raportarea la prezent, creând o conexiune de tipul "cauză-efect". Domnul Georgescu alege să fie puţin intruziv, să păstreze o oareşce distanţă (care trebuie să fie aşa, pentru că a intervenit trecerea timpului, pe când proiectul domnului Solomon [care e director de imagine şi producător aici] era ancorat la realităţile ce decurgeau sub ochii lui, deci trebuia să fie implicat de partea cuiva); aşadar, distanţă venită tocmai din încercarea conturării unui discurs potrivit cu vedere la ceva deja consumat. Ce face regizorul este să prezinte ce s-a întâmplat în acea perioadă, când aproximativ două sute cincizeci de mii de etnici germani au fost cumpăraţi de RFG - situaţie similară cu vânzarea evreilor români către statul israelian, inventariată de Radu Gabrea în Evrei de vânzare (2012). Domnul Georgescu, printre altele şi producător executiv al filmului Decreţeii (r. Florin Iepan), are destule motive să fi ales tocmai subiectul din Paşaport de Germania, iar apropierea faţă de, cât şi cunoaşterea afacerii, sunt elemente care fac să ştie pe cine şi cum să intervieveze pentru a obţine o imagine greu de atacat de oricare dintre părţile implicate, cât şi de cei care stau pe margine, fiind neatinşi direct - martori în absenţă. Dumnealui se înscrie în categoria celor care au asistat la plecarea şvabilor din Timişoara şi recunoştea, într-un interviu[iii], că îi invidia pentru oportunitatea aceea, care lui şi aproape tuturor românilor le era intangibilă. Toată chestiunea e (re)compusă din mai multe unghiuri: prin ochii câtorva emigranţi - aleşi să fie diferiţi în profesiile şi raportările lor, tocmai pentru a acoperi o plajă mai mare de poziţionări şi a fi, deci, mai aproape de veridicitate, luaţi în bloc; prin filtrul diplomaţilor din ambele tabere, care au negociat direct această emigrare masivă; prin relatările spumoase ale unui fost miliţian; prin câteva imagini de arhivă; prin survolări ale locurilor părăsite de saşi şi şvabi.

Recuperarea trecutului e confecţionată prin evenimente povestite şi, mai important, simţiri ale emigranţilor fotografiate de cameră; aceşti nemţi care s-au născut în România şi ar fi făcut absolut orice să ajungă în Germania. Odată ajunşi, însă, nu au dat peste utopia visată, ci peste un alt tip de propagandă - de fapt, celălalt tip -, a societăţii de consum. Atunci a fost momentul când au înţeles că background-ul lor diferit nu trebuia să fie ascuns sau dat uitării, ci expus fără jenă. Erau speciali şi nu într-un sens negativ, ci mai degrabă în ideea conştientizării apartenenţei la o naţiune care e mândră de ce reprezintă, dar în cadrul căreia lor nu le-a fost deloc comod să se conformeze din prima - cu toate că acum sunt bine mersi[iv]. La fel ca ei, în multe privinţe Paşaport de Germania e un produs românesc - cu infuzie străină (HBO Europe e unul dintre producători) - făcut mai degrabă pentru export; de pildă, nemţii români intervievaţi vorbesc în germană, cu toate că ştiu română, iar anumite detalii arhi-cunoscute din istoria comunistă a ţării sunt prezentate ca şi cum s-ar putea ca spectatorul să nu le cunoască. Una peste alta, filmul reprezintă un succes cinematografic, pentru că reuşeşte să expună pe larg, într-un registru convenţional-corect ales, un subiect ţinut secret în mod incredibil atâta timp. Pentru toate astea - şi pentru multe altele -, Răzvan Georgescu s-a legitimizat ca figură importantă în lumea documentarului românesc.