Documentarul nemţoaicei Heidi Specogna, Pepe Mujica - Der Präsident / Pepe Mujica - Lessons from the Flowerbead, merge mai departe în conturarea portretului acestui om absolut spectaculos, unul dintre cele mai şocante exemple de preşedinte de ţară din câte au oferit deceniile din urmă. Cu mult umor şi încă mai multă duioşie, Specogna aduce pe ecran un spirit al Uruguay-ului puternic idilizat şi un preşedinte aproape prea bun ca să fie adevărat.
Şi totuşi, în ciuda privirii ultra-subiective asupra realităţii, ce aproape că mută pelicula de pe tărâmul documentarului în cel a ficţiunii, filmul rămâne puternic ancorat cu picioarele pe pământ şi livrează, cu detaşare şi farmec irezistibil, câteva lecţii de viaţă memorabile. Cea mai importantă dintre ele este aceea că există oameni capabili să nu-şi piardă minţile, reperele, valorile, atunci când acced la o demnitate publică. Că nu e deloc obligatoriu ca ipostaza de senator ori cea de preşedinte a unei ţări de 3,3 milioane de locuitori, amplasată într-o zonă a Globului unde corupţia şi dictatura au făcut mereu legea, să transforme pe cineva dintr-o fiinţă umană într-un personaj ahtiat de putere şi de bani.
Refuzând să îşi mute domiciliul în palatul prezidenţial, preferând să îşi petreacă timpul liber într-o casă oarecare de lângă Montevideo şi să conducă un Beetle din 1988, alegând să se îmbrace în haine dintre cele mai ordinare, Mujica nu a făcut paradă de sărăcie, nu a vrut să fie cool, ci pur şi simplu şi-a cultivat, cu naturaleţe, responsabilitate, dar şi voioşie, libertatea. Deşi declarat socialist şi anti-capitalist şi având în spate o biografie spectaculoasă (printre altele, 13 ani de puşcărie şi două evadări în stilul The Great Escape) de luptă împotriva dictaturii, Mujica e departe, infinit de departe de iluştrii săi predecesori care, în numele principiilor de stânga, au transformat ţări nenumărate în uriaşe cimitire umplute cu duşmani ai poporului şi cu victime ale luptei de clasă.
Bătrânul îndrăgostit de tango, de femeia alături de care trăieşte de 44 de ani, de o căţea în 3 picioare şi, mai cu seamă, de viaţă, e genul acela de intelectual capabil să distileze în gândul propriu învăţămintele feluritelor întâmplări ale istoriei, să înţeleagă, să vorbească şi să acţioneze în consecinţă. Un preşedinte care militează pentru legalizarea consumului de marijuana ca măsură de combatere a traficului de droguri (atenţie, acţiunea se întâmplă în America Latină!), pentru surse de energie alternative, pentru atragerea investorilor străini ca unică sursă de dezvoltare economică, pentru responsabilitatea companiilor de a plăti la timp şi onest salariile muncitorilor şi taxele către stat, pentru responsabilitatea fiecărui cetăţean în raport cu soarta ţării din care face parte nu se cheamă nici socialist, nici capitalist, nici de stânga, nici de dreapta. Se cheamă, pur şi simplu, om! Uneori, cuvântul ăsta chiar sună mândru!
Nu, lecţia lui Mujica nu este pentru politicienii din lumea întreagă. Prea puţini dintre ei ar fi dispuşi să-i urmeze exemplul. Lecţia sa, a felului în care a înţeles să îşi exercite demnităţile publice, e pentru fiecare dintre cei care privesc politica la televizor, pe facebook, de la colţ de stradă. E pentru fiecare dintre cei pentru care idealul de politician e "să fure, normal, da' să facă şi ceva pentru oameni". E pentru fiecare dintre cei care cred că politica e un joc în cerc închis la care au acces doar "ei". E, de fapt, pentru fiecare dintre cei nu cred în mai nimic şi în mai nimeni, fără să aibă măcar bunăvoinţa să încerce.
Ateu declarat, Mujica vorbeşte, paradoxal, despre credinţă. Despre nevoia oamenilor de a crede. De a crede într-un ideal, în binele comun, în posibilitatea de a-ţi schimba propria viaţă şi pe a celor din jur. Ajuns în ipostaza de a putea produce schimbarea, el chiar încearcă şi, pe alocuri, reuşeşte să o facă. Poate că alţii, urmându-i exemplul, în Uruguay sau aiurea, ar putea să facă mai mult. Cu condiţia să creadă. Ah, şi să iubească viaţa!