Judy Florescu: Care au fost reacţiile publicului din ţara dumneavoastră după vizionarea filmului?
Dieudo Hamadi: Filmul nu a fost, din nefericire, proiectat suficient în Congo pentru că asta necesită multe lucruri... Prima proiecţie a fost cea făcută personajul principal din film. Când am terminat filmul i-am arătat personajului principal ce am făcut împreună. Apoi am organizat una-două proiecţii la Centrul Cultural Francez, unde câteva sute de persoane au venit să vadă filmul. Însă în afară de asta nu a fost suficient de promovat. Sunt în tratative cu partenerii de producţie pentru a vedea în ce măsură putem începe la jumătatea anului 2015 să facem demersuri pentru promovarea filmului în toate provinciile ţării.
J.F.: De ce cere un profesor bani pentru un examen?
D.H.: Profesorul... Imaginaţi-vă, pur şi simplu, că profesorul ajunge la 50 de dolari pe lună, care nu-i ajung nici pentru a-şi plăti datoriile. Este clasa cea mai de jos, cea mai săracă. Există mai săraci de atât, dar e parte din clasa săracă. Are 50 de dolari pe lună şi trebuie să plătească o chirie de 30 de dolari pe lună, are 2-3 copii (în cele mai bun caz) şi trebuie să plătească mai mult de 20 de dolari pentru şcolarizarea fiecărui copil. Trebuie să plătească utilităţile. Trebuie să găsească hrană în fiecare zi pentru familia sa, totul cu aceşti 50 de dolari. Iar aceşti 50 de dolari nu-i primeşte în fiecare lună, căci salariul este neregulat, se întâmplă uneori să treacă 4-5-6 luni fără să-şi primească salariul. În acest caz, ce-i rămâne de făcut pentru a rezolva necesităţile familiei sale? Astfel se explică într-un fel faptul că cere bani pentru examene. Corupţia. Profesorul nu numai că trebuie să se descurce într-un fel ca să ajungă la finalul lunii, dar este şi expus corupţiei. Nu refuză mita elevului sau a părintelui elevului pentru că e într-o situaţie în care nu poate face altcumva. Precaritatea învăţământului explică corupţia generală în viaţă, în mediul din film.
J.F.: Un copil din Congo trebuie să studieze şi să muncească în acelaşi timp?
D.H.: Fireşte, dacă un copil are părinţi care să facă tot posibilul ca să studieze, el se va ocupa doar de asta. Este situaţia ideală, dar foarte puţini, din nefericire, au această şansă în Congo. De exemplu, eu a trebuit să încep să muncesc cu puţin înainte de a împlini vârsta de10 ani pentru a-mi ajuta familia cu nevoile pe care le avea, dar şi pentru a satisface câteva dintre nevoile mele, pe care familia nu mi le putea oferi. Un copil poate avea şansa să fie susţinut de părinţi şi aceştia să-i ofere totul, dar este o raritate. Majoritatea trebuie să muncească pentru a-şi plăti studiile. Pe de o parte pentru a-şi putea plăti studiile şi pe de altă parte pentru a-şi ajuta mama şi tatăl care nu o pot face. Acest fapt poate fi observat în majoritatea familiilor din Congo.
J.F.: Care este parcursul unui tânăr după ce şi-a terminat studiile?
D.H.: Congo face parte dintre ţările unde rata şomajului e foarte crescută. Statistic, aproape 60% dintre persoane sunt în şomaj. Rata e extrem de crescută. Din fericire şi din nefericire, există sectorul ilegal al descurcăreţilor. Majoritatea trăiesc din învârteli. Nu e o muncă legală, recunoscută de stat, pentru care se plătesc taxe sau impozite: este într-un cadru informal, iar aceasta e munca destinată doar satisfacerii propriilor nevoi.
J.F.: Cum se descurcă un absolvent de facultate în Congo?
D.H.: Un elev care obţine diploma de bacalaureat şi are şansa de a ajunge la universitate şi apoi reuşeşte să termine universitatea nu are perspective, nu are de lucru. Mulţi congolezi nu au de lucru. Putem observa că totuşi nu s-a pierdut viziunea importanţei studiului academic. Este interesant că tinerii, chiar dacă ştiu că nu pot găsi de lucru, că nu sunt căi de ieşire, speră totuşi că cei mai buni dintre cei cu diplome vor avea o şansă într-o zi. Chiar dacă ştiu că nu vor găsi de lucru când vor absolvi, totuşi studiază. Ei speră că într-o zi se va schimba ceva. Mulţi congolezi învaţă cu speranţa că într-o zi să fie mai bine.
J.F.: Ce credeţi că ar trebui făcut pentru ca mita la bacalaureat să dispară în Congo?
D.H.: Nu sunt expert, nu am o reţetă miraculoasă. Nu ştiu, nu cred că astăzi, în mod obiectiv, pot propune soluţii la această problemă. Cred că rolul meu este în primul rând de a evidenţia această situaţie, în acest mod, prin documentarul realizat. Rolul cinematografiei e de a şoca, e un mod de a trezi conştiinţe. Ce rămâne cel mai important, cred eu, este o singură întrebare: "Care e viitorul unei ţări cu o istorie astfel abandonată?" Rolul meu, dacă aş putea avea un rol, ar fi de a pune această întrebare prin intermediul filmului. Ce putem spera cu o istorie astfel abandonată? Cred că sunt destui tineri inteligenţi în Congo sau în alte părţi, tineri familiarizaţi cu această întrebare, care pot răspunde acestei întrebări şi care pot găsi soluţii pentru această situaţie.