Serghei, un adolescent surdo-mut, este trimis la un internat pentru tineri cu dizabilităţi. Aici, trebuie să îşi găsească locul în "trib" - o reţea a şcolii care are de a face cu infracţiuni şi prostituţie. Luând parte la mai mute jafuri, reuşeşte să fie avansat în cadrul organizaţiei, însă când o întâlneşte pe Ana, concubina conducătorului, acesta ajunge să încalce toate legile nescrise ale tribului.
În rolurile principale spectatorii îi vor putea vedea pe Grigoriy Fesenko şi pe Yana Novikova, amândoi actori surdo-muţi. Filmul este o producţie GARMATA Film şi realizat cu sprijinul Ukrainian State Film Agency (UA), Hubert Bals Fund of International Film Festival Rotterdam (NL), Rinat Akhmetov Foundation «Development of Ukraine» (UA) şi este distribuit în România de către Transilvania Film. Filmul este şi câştigător al Premiului Descoperirea Europeană a Anului la Premiile Academiei Europene de Film în 2014, a câştigat Premiul pentru Cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Tesalonic, câştigător la premiului pentru Cel mai bun film la Festivalul Internaţional de Film de la Ghent şi la Festivalul de la Motovun.
Myroslav Slaboshpytskiy este născut în 1974 la Kiev, în Ucraina şi a absolvit secţia de regie a departamentului de film al Institutului de Stat de Teatru şi Artă din Kiev. Cel de-al doilea film al său, Diagnosis, a candidat pentru Ursul de Aur. În toamna lui 2010, a primit un grant de dezvoltare pentru primul sau lungmetraj de ficţiune Plemya / Tribul de la fondul Hubert Bals al Festivalului de Film de la Rotterdam. Myroslav Slaboshpytskiy este membru al Academiei Europene de Film din anul 2013.
"Acţiunile, emoţiile şi impulsurile disperate creează un impact mult mai puternic decât cuvintele în Plemya / Tribul, un film îndrăzneţ şi surprinzător care machează debutul fantastic al regizorului ucrainean, Myroslav Slaboshpytskiy." (Variety)
Viziune regizorală Myroslav Slaboshpytskiy
E un vis vechi al meu, acela de a aduce un omagiu filmului mut, de a face un film care să poată fi înţeles fără a se rosti un singur cuvânt. Şi nu mă gândeam la vreun film european "existenţial" în care personajele să tacă jumătate de film. Pe de altă parte, actorii din filmele mute nu erau muţi. Ei comunicau extrem de activ prin intermediul acţiunilor secundare şi al limbajului corpului. Puteau comunica emoţii şi sentimente fără să rostească vreo replică. Nu e întâmplător faptul că starurile filmului mut proveneau din rândul mimilor. De asta mi-am dorit dintotdeauna să fac un film despre viaţa surdo-muţilor. Fără replici şi fără subtitluri. Şi cu surdo-muţi adevăraţi.
Pe vremea când lucram la scurtmetrajul Deafness, pe care îl consider un fel de pilot pentru lungmetrajul care a urmat, mi-am creat contactele către asociaţiile ucrainene ale surdo-muţilor. Am ajuns şi să îi cunosc pe conducătorii comunităţii din umbră, neoficiale, care mi-au dezvăluit lumea lor izolată din interiorul acesteia, modalităţile şi ritualurile acestei comunităţi, care este una dintre cele mai impenetrabile.
Acest film se bazează exclusiv pe amintirile mele din şcoală şi pe cele spuse de către consultanţii din lumea oamenilor surzi şi muţi. Cu toată aparenta simplitate şi aparenta violenţă, acesta este un film despre oameni foarte tineri. Iar oamenii foarte tineri sunt capabili de sentimente foarte pure: dragoste, ură, furie, mânie, disperare. Nu ai nevoie de cuvinte pentru a exprima aceste emoţii.
Pentru mine, acest film este o poveste umanistă despre dragoste şi iniţiere - o poveste despre intrarea în vârsta adultă, într-o lume crudă.
DE CE?
Mă gândeam să fac acest film încă de acum 20 de ani. Este, în orice caz, un omagiu adus filmului mut, în care actorii comunicau prin pantomimă. Ştiu că astfel de filme sunt produse aproape anual, cu mai mult sau mai puţin succes. Dar toate filmele pe care le-am văzut eu erau stilizate în genul filmului mut. Pentru mine, scopul a fost acela de a face un film mai realist, un film mut în mod natural, care să fie înţeles cu uşurinţă, chiar dacă nu se foloseşte de cuvinte. În zilele noastre sunt multe filme, mai ales filme de televiziune, la care poţi doar să asculţi. Publicul şi-a format această deprindere. Pe de altă parte, sunt filmele în care actorii tac tot timpul. Şi eu am făcut un astfel de film, un scurtmetraj. Dar acum, cu Plemya / Tribul, am găsit o altă cale, o cale unică, potrivită pentru filmul meu. Limbajul semnelor este ca un dans, un balet, o pantomimă, un teatru kabuki etc. Pe de altă parte, nu este nimic grotesc în asta; oamenii comunică de-adevăratelea în felul acesta. Şi, oricum, progresele medicinei ne spun că limbajul semnelor va fi în curând un limbaj mort. Nu va mai exista deloc. Eu însă găsesc fascinant acest limbaj şi ţin să împărtăşesc acest sentiment cu publicul.
CUM?
Nu am luat nici un pic în calcul ideea de a face acest film cu actori cu auz normal. Cred că ar fi ieşit un cu totul alt fel de film. Limbajul corporal, limbajul semnelor pe care îl folosesc, sunt absolut naturale pentru surdo-muţi. Şi foarte individuale. Mult mai individuale decât franceza, rusa sau germana vorbite de o persoană anume. Pentru că un om care vorbeşte se foloseşte doar de muşchii feţei pentru a pronunţa, pe când surzii folosesc întreg corpul pentru a comunica. Şi asta este ceea ce îi face unici şi extrem de interesanţi.
Castingul a durat aproape un an şi s-a desfăşurat mai ales prin intermediul reţelelor de socializare. Este limpede de ce reţelele de socializare sunt atât de populare în grupul hipoacuzicilor. Am primit şi analizat cam 300 de aplicaţii pentru rolurile principale, din Rusia, Ucraina şi din Bielorusia. Şi, deşi în aceste ţări există 8 teatre speciale pentru actori hipoacuzici, nu am folosit în film nici măcar un singur actor profesionist. Toţi artiştii noştri sunt copii ai străzii, majoritatea proveniţi din familii sărace sau dezavantajate. Principiul după care s-a desfăşurat castingul a fost să nu căutăm interpreţi pentru roluri anume. Căutam personalităţi carismatice, care să fie capabile să ne atragă atenţia. Abia după aceea ne gândeam pe ce rol s-ar potrivi persoana respectivă. Fiecare scenă a fost repetată şi filmată pe video înainte de definitivarea scenariului şi filmare. Uneori a fost nevoie de refilmări. Am lucrat în jur de şase luni. Cred că actorii noştri au căpătat o experienţă unică, pentru toată viaţa. Eu sigur am căpătat-o.
UNDE?
Mare parte din filmări s-a desfăşurat la Kiev, în cartierul în care am copilărit. Pe vremea aceea, cartierul purta numele lui Stalin şi chiar şi azi el este cunoscut ca "Stalinka". Multe dintre clădiri au fost construite de ofiţeri germani, după al doilea război mondial. Sunt mahalalele Kievului. Acest cartier de proletari, construit mai cu seamă din cărămidă roşie, seamănă cumva cu stilul clădirilor din New York.
Filmările au început înainte de declanşarea protestelor în Ucraina şi s-au încheiat după invazia ruşilor în Crimeea. Perioada de filmări a fost destul de tensionată. Unii participanţi, chiar şi actori, mergeau în timpul liber la proteste şi la luptele de stradă. Unele zile de filmare au trebuit anulate pentru că s-a întâmplat ca maşina cu echipament să nu poată ajunge la locul de filmare din pricina baricadelor. Ironia este că eu şi producătorul locuim la doar 4 kilometri de Maidan. Filmările aveau loc cam la 15 kilometri distanţă. Aşa încât repetiţiile şi filmările au reprezentat, într-un fel, evacuări din zona de conflict.
Filmul va putea fi văzut în prima săptămână în cinematografele din Bucureşti, Cluj, Braşov, Constanţa, Piteşti, Targu Mureş, Deva, Craiova, Iaşi, Botoşani, Piatra Neamţ.
Partenerii de promovare sunt: AaRC, Cărtureşti, Cinefan, Cinemagia, Cinema RX, Cooperativa Urbană, Vice, Film Reporter, Dobro Show, Music Channel, Oraşul Meu, LiterNet, Post Modern, Sub25, Urban Things, Şapte Seri, Veioza Arte, Zile şi Nopţi.