Nu-s răutăcios. Eram singur în sala de film, la Cluj, la una din proiecţiile mult-lăudatului Aferim!. Atât de lăudat, încât a generat tradiţionala obligaţie de simpatie în mintea celor care voiau să-l vadă. Ei bine, l-am văzut. Dar mi-am dat silinţa să nu-mi placă doar pentru că tre' să-mi placă şi, mai ales, m-am străduit să separ premiul de film şi filmul de premiu, scoţându-mi din cap obsedanta comparaţie pe care mulţi au făcut-o între Aferim! şi 12 Years a Slave. În fine, Aferim!, pur şi simplu, film de Radu Jude.
Ţara Românească, acum două sute de ani. Un zapciu (adică un fel de căpitan sau chiar vânător de recompense în armata secolului al XIX-lea) şi fiul lui pornesc pe urmele unui ţigan rob, fugit de pe moşie de teamă că a cutezat să se culce cu soţia stăpânului.
Pe scurt, dragi cinefili dornici de acţiune & aventură în cinema-ul românesc, asta e povestea din filmul lui Jude. Mulţumiţi-vă cu ea, pentru că esenţa e altundeva. În dialoguri. Iar dialogurile care o compun - căci din replici, nu din pistoale şi săbii e alcătuit filmul - nu fac decât să reflecte epoca şi tipologiile ei, prin contrastul dintre agresor şi agresat. Dintre pedepsitor şi pedepsit. Imaginaţi-vă, deci, un film nu cu Mărgelatu' şi cu seminţe scuipate ameninţător - în ciuda trailer-ului care îi va păcăli pe nostalgici -, ci cu moravuri şi identităţi, pe modelul schiţelor caragialiene care, deşi miros a context antebelic, sunt deranjant de actuale.
Ţiganul, rob fugar (pentru care zapciul n-are nici o milă şi îl cară zi şi noapte cu burta în jos, pe cal) e un om sătul de viaţă. Nu-i pasă de sclavie, de bice, de femei, de nimic. Nu vrea decât să scape cu zile şi să vadă lumina soarelui. Zapciul şi fiul, în schimb - doi netoţi călare, unul grobian şi fudul, altul imberb şi repezit, ca nişte Don Quijote şi Sancho Panza negativi, din Valahia de secol XIX - sunt specimene opuse ţiganului. Pentru ei, viaţa e bani, eroisme şi o dreptate în care cred doar cu gura. La fiecare două fraze, zapciul aruncă şmechereşte câte o zicală, jucând rolul deşteptului pe care nimic nu-l poate fenta. Are puterea în mâini, i se deschid uşi peste tot unde bate şi nu trebuie decât să ducă mâna la bici, pentru ca toţi să-i cânte în strună. Şi, având putere, zapciul are libertatea de a-şi justifica - fără nici o opoziţie din partea altora - cruzimea ca fiind dreptate. În plus, ca să-şi înnăbuşe remuşcările, zapciul se agaţă de legile biblice. Le foloseşte ca pe zaruri, măsluite după bunul plac şi cu sprijinul popilor, a căror binecuvântare pentru crimă şi ură rasială vine cu o condiţie unică: să li se pupe mâna.
Nu ştiu voi, dar eu văd multă Românie în Aferim!. Da, s-au schimbat multe. Limba, ţoalele, uneltele, avem maşină, nu căruţă, motocicletă, nu cal, dar ticurile de gândire şi de comportare au rămas în aceeaşi buclă de balcanism. Românii necopţi, fără carte, primitivi, neprofunzi din Aferim! sunt românii care, azi, din fudulie, le ştiu pe toate, bagă mâna până la cot, cred în Dumnezeu cât timp există moaşte de pupat, fac judecăţi de valoare în orice conversaţie, folosesc Biblia (pe care o ştiu din super-auzite) ca instrument rasial şi, mai ales, îl asupresc pe ţigan indiferent de câtă minte are. Aferim! ne trage de mânecă şi ne aminteşte că robia romilor continuă, azi, prin forme de izolare voalate şi greu de depistat, dar pe care, în adâncul nostru, le ştim prea bine: educarea copiilor cu frică de ţigan; adresarea la per tu către aproape orice rom; etichetarea "cioară", în spatele uşilor închise; efortul superficial de ajutorare a ţiganului, efort care, dacă ar depăşi cei doi lei daţi la uşa magazinului şi ar presupune implicarea noastră într-un program social de ajutorare voluntară, ar însemna o prostie. Şi ne-ar fi lene.
Revenind la românii din Aferim!, cred că sunt mai coloraţi, tipologic, decât ţiganii. Fiul zapciului, ca exponent al noii generaţii, e un plod greşit. Prost şi anapoda educat, rău, credul, nătâng, nu mai strălucit decât tatăl, el este, într-un fel, strămoşul cocalarului de azi. La fel, zapciul Constandin e ceea ce nu ne place să vedem în viaţa de zi cu zi: autoritatea cu aere, obtuză, alintată de iluzia ca tot ce face, face bine. Avem, deci, în Aferim!, jumătatea goală a paharului, faţa urâtă a neamului românesc, în raport cu care trebuie să fim oneşti: aşa suntem noi, când suntem răi. Atoateştiutori, cheflii, gălăgioşi, scandalagii, sfătoşi, evlavioşi când îl vedem pe popa, păcătoşi când vedem curva, cu repere de viaţă aflate între superstiţii şi o religie după ureche. Este, deci, atâta Caragiale şi atâta prinţip în toate fibrele poveştii lui Jude, încât risc a spune că lui Caragiale însuşi i-ar fi plăcut s-o vadă pe ecran.
Orbul călăuzeşte pe orb, aici, iar decorurile alese de Jude (Munţii Măcin) sunt excelente în exprimarea acestei rătăciri. Scenografii stufoase, tropicale parcă, urmate de altele deşertice; o troiţă într-un colţ de imagine; o mână de cruci uscate; o mănăstire cu susul în jos - sunt locurile prin care zapciul şi fiul lui trec călare, definind ritmul agale al acestui road-movie când comic şi sarcastic, când lent şi dramatic. Cât despre limbă - şi intenţionat am lăsat la final această idee - Aferim! Adică bravo, pe limba veche. Celor din echipa filmului le adresez calde felicitări pentru modul în care au făcut ca românii de azi să aibă acces la ceva ce nu ştiau decât din vagi descrieri şi aproximări: limba românească vorbită acum două sute de ani. Film de patrimoniu, din punctul meu de vedere. Iar imaginea picturală, cu o cromatică redusă la un alb-negru cald, îngăduitor cu personajele, face ca totul să pară un stop-cadru într-o istorie morală, fără timp. Sau o fotografie din alte timpuri, pe care inevitabil o priveşti cu drag.
OK, comparaţi-l cu 12 Years a Slave, dar faceţi-o pentru subtilitatea temei şi pentru felul în care ne duce pe tărâmuri arhaice, nu pentru felul în care exprimă tema. Să nu-ncurcăm borcanele, ca să vorbesc pe limba filmului. Aferim! e polemic, burlesc, ilustrativ, liniar, rece, care nici măcar filmelor lui Radu Jude nu-i seamănă, judecând după intensele Toată lumea din familia noastră, Alexandra, Lampa cu căciulă, sau după misticele Trece şi prin perete şi O umbră de nor. Ba mai mult, că veni vorba de comparaţii, cred că prin final şi prin umanizarea conflictului Aferim! e mai aproape de amuzantul The Last Detail al lui Hal Ashby decât de tulburătorul şi anti-comicul film al lui Steve McQueen. În sfârşit, nu vă refuzaţi plăcerea (ba chiar surpriza) de a descoperi un film românesc acid, profund contemporan, ireproşabil construit, fără nici cea mai mică fisură actoricească (Teodor Corban, Cuzin Toma, Victor Rebengiuc şi un entuziasmant Alexandru Dabija, aici actor, nu regizor de teatru). Un film care v-ar putea folosi ca semnal de alarmă ori de câte ori veţi vrea să păreţi deştepţi şi să aruncaţi cu piatra. Un film căruia i-aş da şi eu un urs de argint, dacă aş avea.
România, 2015, 105'
Regie: Radu Jude
Scenariu: Radu Jude; Florin Lăzărescu
Imagine: Marius Panduru
Distribuţie (parţial): Teodor Corban; Cuzin Toma