Loach e fără îndoială un erou. Nu i se poate contesta fermitatea angajamentului - credinţa nestrămutată în obligaţia cineastului de a dramatiza probleme sociale, convingerea implicită că deprinderea de a spune şi de a recepta acest tip de poveste poate contribui la îndreptarea lumii. Problema cu acest tip de angajament este că e întîi de toate unul politic şi social, şi abia apoi unul estetic. De aici limitele cinematografului lui Loach. Cel mai bun film al său rămîne Kes, în care un protest împotriva sistemului educaţional - deci un fel de editorial - se transforma într-un poem prin răspunsul extatic al camerei la priveliştea rară a prieteniei dintre un băiat şi un şoim. Dar majoritatea filmelor lui Loach sînt nişte editoriale: personajele şi poveştile lor există în primul rînd pentru a-i permite autorului "să pună problema", pe cînd personajele unui film mare sînt întotdeauna mai importante decît problema socială pe care se întîmplă s-o ilustreze. Partea bună este că există întotdeauna personaje şi feţe adevărate (de actori semiprofesionişti sau neprofesionişti), nealterate de prea mult flirt cu camera, şi mici plăceri - observaţii întîmplătoare, amuzamente provinciale - ce indică prezenţa reţinută, dar binevenită, a unui simţ al umorului. Ae Fond Kiss are toate aceste lucruri, la care se adaugă un ingredient mai rar la Loach, dar unul care, judecînd după reacţia sălii, poate că ar trebui folosit mai des la spargerea gheţii dintre un cineast angajat şi publicul său: o scurtă scenă de cunnilingus.
Beneficiara este Roisin (Eva Birthistle), irlandeză, divorţată, catolică nepracticantă, profesoară de muzică la o şcoală catolică din Glasgow. Iar admiratorul ei este Casim (Atta Yaqub), licenţiat în contabilitate şi DJ, de origine pakistaneză şi de religie musulmană. Se întîlnesc, se plac şi, după cum v-aţi dat seama, îşi rezolvă diferenţele religioase într-un mod satisfăcător. "Pentru profet!", ridică ea paharul, pe o terasă de pe litoralul spaniol. "Pentru Iisus", răspunde el, "un profet mai mic, dar în fond ce mama dracu'!". Bineînţeles că nu-i atît de simplu. Puţin mai tîrziu, Casim o anunţă pe Roisin că o verişoară de-a lui, pe care n-a văzut-o niciodată, e aşteptată să sosească din Pakistan peste cîteva săptămîni şi, chiar la sosire, să devină soţia lui. În momentul în care Casim se hotărăşte să anuleze nunta şi să se mute cu Roisin, deja putem să vedem clar, aproape ca şi cînd ar fi desenate cu creta pe tablă, toate forţele gravitaţionale şi de frecare sub acţiunea cărora va trebui să reziste iubirea lor: Casim nu va suporta să-şi piardă familia, va prefera să-i suporte presiunile, sperînd s-o îmbuneze cumva - de exemplu, convertind-o pe Roisin, căreia îi aminteşte la un moment dat că n-are nimic de pierdut; dar Roisin are ceva de pierdut - postul ei de profesoară depinde de un fel de certificat de bună purtare emis de preotul parohiei - şi, în plus, are de dus propriul ei război de uzură cu familia lui Casim, care a fost dezonorată în ochii comunităţii pakistaneze şi apelează insistent la conştiinţa culpabilă a intrusei. Toate aceste confruntări sînt previzibile - e dezavantajul clarităţii de tip desen-cu-creta-pe-tablă pe care şi-o doreşte Loach.
Pe de altă parte, faptul că putem anticipa momentul primei fisuri din relaţia celor doi nu-l face mai puţin dureros: l-am văzut venind, era inevitabil. Vestea bună este că, de data asta, Loach nu-şi doreşte neapărat un final nefericit: ne prezintă o dragoste prinsă la înghesuială de forţele apartenenţei rasiale şi religioase, dar n-o mai înghesuie şi cu pesimismul lui, o lasă să respire. O decizie înţeleaptă, căci Ae Fond Kiss poate fi apreciat cel mai bine ca un love-story nestorcător şi neafectat. Atta Yaqub pare să fi fost apreciat în mod deosebit - la urechile mele au ajuns cel puţin două remarce în acest sens, plus un oftat, venind din direcţia unor spectatoare. Ceea ce, dacă aş fi Ken Loach, m-ar face să mă gîndesc serios la şansele cinematografului de a se transforma vreodată în acel forum dedicat marilor probleme ale societăţii contemporane, pe care şi-l doreşte el. Nu e mai aproape, prin natura sa, de o vitrină în care sînt expuşi oameni frumoşi?