Dragostea în vremea intoleranţei - Ae Fond Kiss

Nu voi fi niciodată de acord cu cei care spun, cu un zâmbet de cinefil atotştiutor, "Păi, Ken Loach e un regizor angajat" şi pretind că prin asta au spus totul despre opera regizorului britanic (aproape 50 de filme de ficţiune şi documentare, pentru micul şi marele ecran, în 43 de ani de carieră). Recunosc că nu prea mă interesează convingerile politice ale unui cineast şi nu cred că esteticul ar trebui să se încline în faţa eticului. Sunt însă convins că, pentru a transmite un mesaj social convingător prin filmele sale, un regizor trebuie să ştie în primul rând să creeze nişte poveşti atrăgătoare. Or, Ken Loach se pricepe foarte bine să spună poveşti care apelează la sentimentele etern umane ale spectatorilor. Aici nu este vorba despre o tentativă de manipulare, ci pur şi simplu despre dorinţa de a supune atenţiei publicului o problemă la ordinea zilei, apelând la un limbaj comun, care s-a dovedit eficient.

Astfel, Ae Fond Kiss / Un sărut tandru, penultimul film al lui Loach, care a avut recent premiera şi la noi (după ce deschisese Festivalul Filmului European din acest an), este o poveste de iubire imposibilă cu structură clasică, chiar dacă obstacolele din calea dragostei dintre cei doi eroi nu sunt doar psihologice, ci şi sociale, religioase şi etnice. El, Casim (Atta Yaqub), este un DJ pakistanez, deci musulman. Ea, Roisin (Eva Birthistle), este o profesoară irlandeză şi o catolică nepracticantă. Filmul, care împrumută titlul unui poem de Robert Burns, are în centru frumoasa poveste de dragoste dintre cei doi (deşi mai apar şi alte poveşti secundare, precum cele ale surorilor şi tatălui lui Casim), desfăşurată în Glasgow (amândoi sunt imigranţi!), capitala europeană a zilelor noastre, unde - am fi tentaţi să credem - intoleranţa etnică şi religioasă au dispărut. Şi totuşi, iubirea lor este primită cu ură în comunităţile amândurora. Fiecare dintre cei doi este nevoit să pună în balanţă dragostea - el, cu familia şi tradiţiile sale (printre care aceea de a aranja căsătoriile copiilor chiar înainte ca ei să-şi cunoască viitorii partenerii de viaţă), ea, cu cariera sa de profesoară într-o şcoală catolică (pentru care are nevoie de un certificat de bună purtare emis de preotul parohiei).

Deşi în prima parte există destule momente comice (precum proiectarea unei case sau transportul unui pian), Ae Fond Kiss se dovedeşte pe parcurs o dramă autentică şi, cum era de aşteptat, problematizantă. Finalul, venit după un fals climax, este, luând în considerare premisele narative, cel mai fericit cu putinţă. Ken Loach şi scenaristul Paul Laverty nu sunt cruzi cu eroii lor atunci când nu mai este necesar: au reuşit să ridice o problemă gravă prin intermediul unei poveşti credibile, deci... punct ochit, punct lovit!

Pe lângă scenariul foarte bine construit, merită remarcaţi şi actorii, majoritatea neprofesionişti (cum se întâmplă adesea în filmele lui Loach), dar cu toţii convingători, în frunte cu Atta Yaqub (de profesie model, deşi masterand la Managementul Informaţiei); acesta, aflat la prima apariţie pe marele ecran, are deja o cohortă de admiratoare în toată lumea. Vedeţi filmul şi veţi înţelege de ce.