Tu ce făceai la 15 ani? - SoNoRo Interferenţe la FITS, 2015

Intră pe scenă, se îndreaptă spre al doilea scaun, se aşează, aranjează partitura. Violoncelul dă tonul, îi răspunde. Se uită în dreapta la prima vioară, apoi în stânga la violă, scena e luminată puternic, pleoapele se apropie instinctiv. Şi şuvoiul de sunete porneşte abundent, efuziv, un dialog în cicluri vesele, entuziaste, urmate de respiraţii grave, meditative.
 
Dincolo de ochelari şi de bretonul drept, privirea ei e concentrată, serioasă, pare că toate simţurile-i sunt în alertă şi că aproape nu-şi aminteşte să mai privească înspre profesorul violonist, să-şi sincronizeze intrările, să-şi potrivească lungimea tonurilor fine. Corpul îi pare în acelaşi timp încremenit şi într-o permanentă nelinişte, cu genunchi încordaţi, cu umeri ridicându-se şi lăsându-se cu amploarea mişcărilor arcuşului. Pare că nu respiră lungi secunde epuizante, apoi suflul porneşte din nou, acut, înalt, întinzându-i ca o coardă spatele, aplecându-i obrazul mai aproape de vioară.
 
Pare. Poate că toate astea sunt doar aparenţele încercării de a cuceri, partitură după partitură şi concert după concert, teritoriul unei arte care te ia din spaţiul şi timpul copilăriei şi te reamplasează în regatul ei, ce poate că e doar de poveste frumoasă, cu miracole şi descoperiri magice. Poate nu e un efort şi nici nu are părţile ei de luptă cu sunetele, cu exerciţiul alăturării lor complicate, purtată în ore lungi, decupate complet din petrecerea obişnuită a după-amiezilor libere, în care îţi întâlneşti prietenii şi te laşi în voia adolescenţei.
 
Sau poate nu e aşa. Poate că nu doar pare. Poate că drumul spre poezia de nescris a muzicii e greu şi lung. Chiar dacă îl străbaţi cu bucurie şi îl luminezi cu revelaţia că lumea pe care ţi-o deschide e deosebită de oricare alta, pentru că, cu cât înaintezi în ea, cu atât se desfăşoară în mai multe teritorii de frumuseţe. Poate te va purta nu numai pe piscuri de certitudine, cutezanţă şi răsplată, ci şi prin văi de neîncredere, ezitare şi teamă. Şi poate trebuie să uiţi fiecare strop de aroganţă şi impuls de impetuozitate pe care ţi-l pot aduce succesele şi să porneşti fiecare zi, fiecare traseu nou, cu modestie şi răbdare.
 
S-a mai scris despre ea şi despre alţii ca ea. Se va mai scrie. Violonista Ilinca Forna are 15 ani şi e unul dintre bursierii SoNoRo care au concertat în cadrul programului SoNoRo Interferenţe 2015, în Portul Cultural Cetate, la Sibiu şi la Bucureşti, alături de colegii ei, Marcel Lazăr (pian), Victor Andrei Părău (pian), Elvira van Groningen (vioară), Alexandru Marian (vioară), Iulia Cazacu (violă), Fernando Arias Para (violă), Horaţiu Luduşan (violoncel), Adrian Precup (violoncel) şi Sebastian Lastein (clarinet), şi de maeştrii lor, pianista britanică Diana Ketler, pianistul leton Janis Maleckis, violonistul rus Roman Mints, violistul român Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo, şi violoncelistul german Alexander Hülshoff.
 
La 15 ani nu e uşor să nu fii un adolescent obişnuit, printre alţi adolescenţi obişnuiţi. Sau poate că e. Poate ştim cum e, poate nu. Sau poate că obişnuit-deosebit e o polaritate desuetă. La 15 ani, violonista Ilinca Forna îşi urmează călătoria printr-o realitate în mod particular augmentată şi admirată. Tu, cititorule, ce făceai la 15 ani? Cum arăta călătoria ta?