Unul dintre lucrurile specifice Festivalului de la Sibiu - în componenta lui de spectacole de interior - e complicatul echilibru dintre producţiile de dans şi teatru-dans (jucate, de regulă, la Casa de Cultură a Sindicatelor), cele "canonice" de teatru (aparţinînd unor artişti sau companii recunoscute - de la Peter Stein şi Olivier Py la Teatro La Abadía de la Madrid) şi new entry-urile - artişti necunoscuţi publicului din România şi, adeseori, şi celui european. Iar FITS a fost întotdeauna un vehicul excelent pentru lansarea unor astfel de noi nume în circuitul continental. Ajuns pentru prima dată în regiunea noastră, artistul argentinian Daniel Veronese, regizor şi dramaturg, căruia i s-a publicat o piesă în antologia Festivalului, a fost prezent (nu în persoană) şi cu un spectacol, Despre lumea periculoasă a animalelor: Mieii, produs în regim independent, ca mai tot ce se face în teatrul sudamerican. Un spectacol care te poate duce în eroare, avînd în vedere "sărăcia" scenografică, mai degrabă specifică teatrului de amatori sau, oricum, unui teatru făcut să se joace oriunde (unde există o uşă de trîntit). Chiar şi această obsesie a uşii care "joacă" mai tot timpul, combinată cu un joc actoricesc intensiv, cu un fel de abuz emoţional supraexpus, şi salturile dramaturgice aparent, în unele cazuri, ilogic-neverosimile pot îndemna spectatorul să se gîndească, automat, căci vorbim despre argentinieni, la telenovele. Doar că e tocmai invers - întîi a fost teatrul popular sud-american şi pe urmă telenovelele. Şi, la fel ca părinţii nerecunoscuţi ai telenovelelor (şi ca o parte din înseşi aceste seriale), ...Mieii foloseşte o schemă de melodramă din mediul muncitoresc, minus iubirea improbabilă dintre tînăra (de preferinţă) de condiţie modestă şi tînărul de familie bună, pentru a o deturna într-un spectacol despre mecanica de cuplu, de spre spectrele trecutului şi alegerile de familie, condiţionate social.
Într-o spaniolă de mediu proletar, Berta şi soţul ei încep prin a mai trăi o despărţire, pe motiv de alcool şi adulter, în apartamentul lor cît o cutie de chibrituri dintr-un cartier dubios. O niciodată explicată răpire i-l aduce Bertei pe Oscar, iubitul din urmă cu 20 de ani, mic şi sperios, neavînd nimic dintr-un Don Juan, însă apariţia lui reactivează nu doar gelozia actualului partener, ci şi ascunsa dramă a paternităţii singurei fiice a Bertei. O dramă de relaţie, ...Mieii alunecă într-un fel de absurd al comunicării, în care adevăratele întrebări nu se pot pune, iar simpla chestionare a vîrstei fiicei devine copleşitor de polisemantică, într-un fel de carusel obsesiv.
Courtney Love de Paweł Demirski, în regia Monikăi Strzępka, de la Teatr Polski din Wrocław, a adus în sală şi public derutat de titlul din Festival (Courtney - O iubire nemaivăzută), care nu se potrivea prea bine cu realul conţinut al spectacolului - în care se întretaie povestea ficţionalizată a trupei Nirvana, o distopie despre ce s-ar fi ales de Nirvana dacă ar fi optat să rămînă un grup de nişă, şi povestea unor muzicieni din zona Lacurilor Mazuriene poloneze, care aspiră la faimă pe urmele lui Kurt Cobain. Multipremiat în Polonia, spectacolul are o componentă locală foarte accentuată, însă nu atît de puternică precum cea a altor creaţii ale tandemului Demirski-Strzępka, subiectul lui central fiind iluzia faimei şi modul în care nu doar că celebritatea unor oameni a căror muzică aspiră să schimbe lumea nu le aduce decît distrugere, ci şi că accesul democratic la această formă de artă e, în primul rînd, o formă de a lăsa tigrii liberi, publicul, să-şi devoreze prada. Courtney Love vorbeşte, în primul rînd, despre o anume obsesie a succesului - cea care a cuprins Polonia anilor '90, în siajul discursului neoliberal promovat, printre alţii, de guver natorul Băncii Naţionale, Leszek Barcerowicz (personaj, de altfel, în altă producţie a aceluiaşi tandem) -, pentru care hiturile Nirvana, versurile lor, linia muzicală, erau tocmai contrariul, cu toate că, în final, Kurt Cobain tocmai succesului i-a căzut victimă. Asta, deşi, în răspăr cu perspectiva fanilor Nirvana, pentru care soţia lui, Courtney Love, e vinovată de tot şi toate, Demirski-Strzępka optează s-o prezinte pe solista de la Hole drept singura supravieţuitoare a canibalismului faimei, sub ochii partenerilor de trupă, ai impresarilor şi ai fanilor care trag de corpul simbolic al lui Cobain. "Cînd ajunge artistul o maşină de făcut bani?", (se) întreabă un personaj în spectacolul polonez. Din chiar clipa în care începe să aibă succes.
Domnişoara Iulia şi Fantoma (nu a ei)
Am văzut la Cisnădioara, în vechea biserică fortificată, o Domnişoara Iulia de Strindberg în variantă georgiană, regizată de Data Tavadze, care părea foarte promiţătoare, dacă plasamentul publicului n-ar fi fost atît de dezavantajos (mai exact, de pe rîndurile din spate puteai vedea actorii doar atîta timp cît stăteau în picioare, ceea ce nu se întîmpla chiar atît de des, iar supratitrarea era cvasiinaccesibilă). Ceea ce s-a dovedit cu adevărat interesant la spectacol era modul în care adera la o estetică postdramatică europeană în abordarea textului clasic, specifică teatrului occidental al anilor '90 - şi care n-a "prins" niciodată cu adevărat în România (cel mai mult se apropiau de ea creaţiile lui Alexander Hausvater, de imediat după 1989), Domnişoara Iulia fiind întreruptă de fragmente din prefaţa lui Strindberg la prima ediţie a piesei şi din alte texte ale lui despre teatru (cu accent pe critica lui ca artă burgheză), iar relaţia dintre Iulia şi servitorul Jean, ca şi mecanismele motivaţionale ale tinerei aristocrate, fiind explorate dintr-o perspectivă puternic psihologizantă. Traversată de muzici precum Venus in Furs, de la Velvet Underground, montarea este excelent jucată de o echipă de actori fascinanţi, cu o corporalitate foarte specială - şi te face să te gîndeşti serios la căile prin care un teatru ajunge să se reinventeze pe sine, între tradiţia formatoare (pentru actori) şi modernizarea globalizantă, infuzată de surse de inspiraţie vest-europeană diverse, eclectice, adaptate.
Deloc marginal chiar şi în Europa, regizorul Kushida Kazuyoshi a montat anul acesta, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu o piesă de Kobo Abe, Fantoma e aici, pe care teatrul producător a prezentat-o şi în Festival. Dintr-o perspectivă europeană, Fantoma... poate părea o farsă aducînd a povestea cu hainele împăratului: Fukagawa (jucat de Marius Turdeanu), un soldat care a supravieţuit războiului, vede spiritele celor morţi, iar Oba Sankichi (Constantin Chiriac), un fel de escroc fugit de-acasă cu opt ani în urmă, ca să scape de o acuzaţie de crimă, concepe o strategemă ca să exploateze financiar viziunile lui Fukagawa.
Ca într-o comedie franţuzească autentică, soţia lui Oba (jucată de Mariana Mihu) îşi şantează soţul în numele martorului la crima de care el e acuzat (care martor se dovedeşte ea însăşi, ceea ce în final salvează situaţia financiară a familiei), în timp ce întregul oraş cade victimă schemei cu fantomele, atent instrumentalizată politic, pînă cînd spiritul care-l urmăreşte pe Fukagawa ajunge să-şi dorească să devină primar, iar asta e, bineînţeles, inacceptabil. Într-o echilibristică delicată între seriozitatea acestei teme a iluziilor care ne controlează viaţa socială, drama lui Fukagawa, dezvăluită în încheiere, şi umorul unor situaţii şi al jocului unor actori (ca ziaristul pus să-l urmărească pe Ona Sankichi şi care trage cu ochiul în casa acestuia printr-o ramă de fereastră ţinută de el însuşi), Fantoma e aici (în excelentul decor al lui Dragoş Buhagiar) e un spectacol interesant tocmai prin ambiguităţile lui de limbaj artistic.