Dintre spectacole pe care am reuşit să le văd în 2015 la FITS, probabil cea mai bogată ediţie de pînă acum, m-am oprit la două montări relevante prin felul în care tratează relaţia realitate-absurd, alunecarea din starea de "normalitate" producîndu-se fie gradual, fie atît de rapid, încît conferă senzaţia că nici măcar nu a existat vreodată un alt stadiu al existenţei: Despre lumea periculoasă a animalelor - Mieii, semnat de cunoscutul regizor argentinian Daniel Veronese, şi Însemnările unui nebun, coproducţie Kote Marjanishvili State Drama Theatre şi Emilia Romagna Teatro Fondazione (Georgia - Italia), în regia lui Levan Tsuladze. Titlul în original al spectacolului argentinian, Del maravilloso mundo animal - Los corderos, menţine o notă în plus de ironie şi de subtilitate; ca şi piesa Bizoni a lui Pau Miró, pe care a montat-o Radu Afrim la TNRS, Mieii este o parabolă despre fragilitatea umană şi despre ambiguitatea bine-rău în relaţiile umane: nu mai există lupi, ci doar miei, adică victime sigure. Veronese spune că simte nevoia să găsească umor în orice, aşa că în această cheie este construit spectacolul Mieii, o comedie... filozofică despre condiţia umană. Cu toate că spre final capătă mai degrabă accente de dramă, Mieii este, în mod esenţial, o comedie despre relaţiile frînte pe care societatea contemporană le creează, despre distrugerea echilibrului ce se regăsea înainte în familie sau în comunitatea restrînsă în care trăiau oamenii. Veronese se joacă cu convenţiile sociale, la fel cum se joacă şi cu cele teatrale: familia îşi pierde rolul esenţial deţinut înainte, ordinea ştiută înainte este răsturnată, iar în acest tip de teatru nici elementele clasice nu-şi mai păstrează funcţionalitatea.
Pistolul nu trebuie neapărat să fie folosit, căci logica nu mai urmează cursul firesc, transformînd o situaţie de viaţă aparent banală într-un moment ce frizează absurdul. Jucat acum cu actori argentinieni, după ce prima montare a fost cu actori spanioli, Mieii conţine o notă pronunţată de reprezentare cinematografică. Iniţial, ai impresia că ai nimerit în plină telenovelă, cu plînsete şi lamentări ale mamei Berta (Maria Onetto, cunoscută actriţă argentiniană de film, care poate fi văzută şi în recenta producţie a lui Damián Szifrón, Relatos salvajes) şi ale fiicei (Flor Dysel). Dar, dincolo de această exagerare voită a relaţiilor între personaje, spectacolul lui Veronese se remarcă printr-o dezvoltare dramatică ce culminează într-un soi de neoabsurd, născut tocmai din realismul cel mai concret. Spectacolul debutează abrupt, aruncîndu-l pe spectator în miezul unei scene ce pare ruptă dintr-o telenovelă: în bucătăria unei familii, un bărbat este adus legat la ochi şi de mîini, fără să se ştie de ce. Este un prieten (Gonzalo Urtizberea) reapărut în viaţa familiei după 20 de ani, aducînd cu el tot bagajul trecutului. Sînt 20 de ani, atît cît are, în realitate, şi fiica Bertei. Aşa că, din acest moment, vîrsta fiicei va deveni incertă, subiect al unei discuţii fără sens: ce contează dacă are 12, 15 sau 20 de ani? Aterizat brusc în bucătăria unei familii aparent banale, acest bărbat, Gómez, vine să le arate că, pînă şi după 20 de ani, trecutul tot poate să distrugă, poate să apară legat fedeleş, cînd te aştepţi mai puţin, tulburînd o ordine şi o linişte false, dar necesare. Foarte acid la adresa falsităţii relaţiilor umane, cu precădere cele familiale, Veronese împinge la limita absurdului situaţiile, pînă într-acolo încît ceva obiectiv, cum este vîrsta unei persoane, devine incert.
În Mieii, se pulverizează orice certitudine şi se ia în derîdere obsesia omului pentru siguranţe. Atît de mult ne dorim să păstrăm iluzia, încît nici nu mai contează adevărul. Ce mai contează pentru tată că fiica sa nu arată de 15 ani? Ea trebuie să aibă 15, vîrsta reală este mai puţin importantă decît păstrarea aparenţelor şi a liniştii sufleteşti. Veronese ia elemente din realismul minimalist şi le dezasamblează, conferindu-le o notă de absurd. În universul său, nimic din ceea ce conferă, în mod obişnuit, stabilitate nu mai funcţionează: familia, buna înţelegere cu vecinii, o viaţă simplă, dar liniştită. Acest prezent construit pe o bază de nisip se dezintegrează atunci cînd trecutul reapare violent.
Deşi la o primă vedere poate fi perceput şi un filon cvasifeminist, căci personajele feminine par a fi cele care luptă cel mai mult cu constrîngerile sociale şi familiale, nu doar ele sînt victimele. Bărbaţi şi femei laolaltă, în spectacolul lui Veronese, sînt cei sacrificaţi pe altarul prejudecăţilor - sau, mai bine zis, al preconcepţiilor proprii despre viaţă -, astfel că Mieii (şi trimiterea biblică este clară) vorbeşte despre o lume în care nu mai există vinovaţi, ci doar victime. Sîntem cu toţii victimele propriului nostru trecut, dar şi al societăţii care nu ne lasă să uităm sau să ne vindecăm, nu ne lasă să fim.
Aceasta este şi problema lui Popriscin, personajul lui Gogol din Însemnările unui nebun. Nu este lăsat să fie, nu este lăsat să iubească. Una dintre cele mai montate piese din istoria teatrului, Însemnările unui nebun, în regia georgianului Levan Tsuladze, reuşeşte să vină cu o soluţie teatrală nouă: nu mai este atît un spectacol de actor, centrat pe monologul personajului principal, cît un spectacol de atmosferă. Îmbinînd note de commedia dell\'arte cu scene de film noir, spectacolul lui Tsuladze (regizor cunoscut şi premiat pentru montările sale inovatoare după piese clasice şi fondator al primului teatru independent georgian, The Basement Theatre) este cea mai modernă adaptare pe care am văzut-o după piesa lui Gogol. Dacă, de pildă, spectacolul lui Felix Alexa de la ArCuB, un one-man show cu Marius Manole, este excelent în ceea ce priveşte accentul pus pe psihologia personajului, puterea spectacolului stînd, de fapt, în puterea monologului, producţia georgiană este un spectacol total, în care forţa monologului se disipează şi toate elementele constitutive devin importante: personajele secundare capătă greutate, iar scenografia devine esenţială pentru înţelegerea lumii onirice în care alunecă Popriscin, întotdeauna prim-planul realităţii fiind separat de planul secund, colorat şi agitat, al imaginaţiei. Ceea ce contează aici este felul în care se dezvoltă fantezia lui Popriscin (Massimo Scola): nu ajunge să se creadă doar regele Spaniei, ci în mintea lui se desfăşoară un întreg scenariu de film, în care femeia iubită este actriţă şi în care uneori intervine, destrămînd fantezia.
Actorul şi cîntăreţul italian Massimo Scola a mărturisit că a lucrat o vreme ca funcţionar la primărie într-un orăşel de provincie, pentru a înţelege mai bine caracterul lui Popriscin. Şi, în plus, s-a şi îndrăgostit de o fată acolo, aşa că a spus că înţelege în totalitate cum un asemenea context te poate împinge la nebunie. Un funcţionar nu are dreptul să iubească, îi spune şeful lui Popriscin, şi de aici declicul. Este momentul în care nebunia devine noua logică a lucrurilor, căci o realitate în care o asemenea frază este rostită nu este demnă de a fi înţeleasă sau respectată. În noul său film, Popriscin (care vorbeşte în italiană, marcînd astfel ruptura completă de universul său imediat) evadează din realitate, chiar dacă asta presupune că ceilalţi îl consideră nebun sau că este supus la metode de tortură inexplicabile, fiind, de fapt, pedepsit pentru că a îndrăznit să vrea să-şi depăşească condiţia. În comparaţie cu alte montări după piesa lui Gogol, spectacolul de la Kote Marjanishvili State Drama Theater aş spune că eclipsează, într-o oarecare măsură, performanţa actorului principal. Coerenţa construcţiei şi jocul remarcabil al celorlalţi defocalizează atenţia asupra lui Popriscin şi o distribuie egal către celelalte personaje, ceea ce se întîmplă extrem de rar în montările după această piesă. Poate că pare greu de asociat, la o primă vedere, textul lui Gogol, scris cu peste 150 de ani în urmă, cu cel al lui Veronese, scris în 1992 (cu toate că Veronese mi se pare că vine în siajul absurdului de tip Gogol), dar ambele vorbesc despre imposibilitatea păstrării echilibrului personal într-o lume care a răsturnat orice balanţă a reperelor. Montările după aceste două texte au prezentat publicului de la FITS două variante inedite de a trata absurdul în teatrul contemporan şi, nu în ultimul rînd, au oferit o deschidere către teatrul argentinian, respectiv cel georgian.