De-abia aterizat în toridul Bucureşti, regizorul britanic Peter Greenaway, invitat special al celei de-a doua ediţii a Festivalului de Film Anonimul, a susţinut o primă conferinţă de presă, în luxosul interior al Hotelului Majestic, provocînd deliciile puţinilor amatori de artă experimentală şi postmodernă aflaţi printre ziarişti. Cel mai experimental dintre cineaştii contemporani (aflat, totuşi, în mod miraculos, într-un confortabil mainstream) nu s-a dezminţit, declarînd moartea cinematografului şi explicîndu-şi diversele modalităţi prin care, cu obstinaţie, încearcă să dea răspuns întrebării: "dar de-acum încolo?".
La clasica întrebare "De ce aţi ac-ceptat invitaţia de a veni în România", Greenaway a răspuns că, din fire, este o persoană foarte curioasă şi îl interesează mult locurile în care nu a mai fost; la întinsa lui experienţă, consideră festivalurile de film unul din răurile necesare, dar afirmaţia trebuie luată cu toată ironia inclusă. Ciudat este că locul de desfăşurare a Anonimului, la Sf. Gheorghe, este locul în care Dunărea se varsă în mare şi, astfel, se leagă într-un mod straniu de obsesia autorului, mărturisită în atîtea filme, pentru apă şi înec! Toată lumea în Occident este curioasă ce se întîmplă în Europa de Est, susţine Greenaway, care în prezent lucrează la o instalaţie gigantică, pe apă, în Austria şi se gîndeşte, în funcţie de ce va găsi la Sf. Gheorghe, să poată extinde proiectul şi aici!
Convingerea profundă a cineastului este că "cinematograful a murit" şi chiar, după cum vom vedea, el nu a fost prea viu niciodată. Aceasta nu numai pentru că, în Olanda de exemplu, ţara sa actuală de adopţie, se pare că există cei mai puţini spectatori de cinema. Mai important este că, pentru generaţia foarte tînără, care "o dată cu laptele supt a primit şi laptopul" (!), filmul prezintă mai puţin interes deoarece nu se leagă de cele două principale revoluţii aduse de era internetului: interactivitatea şi multimedia; trebuie să stai timp de două ore, pe întuneric, închis într-o sală, fără a putea să modifici nimic din produsul care ţi se oferă. Peter Greenaway identifică precis anul morţii cinematografului ca fiind 1983, o dată cu introducerea telecomenzii şi a PC-ului. Este evident că, în creaţiile sale recente, regizorul a încercat să folosească noile mijloace de comunicare, de care este fascinat (de altfel, pentru a vă convinge şi a vedea un site deosebit, faceţi un click pe website-ul său personal), în aşa fel încît, despre trilogia lui Tulse Luper, s-a spus că arată mai degrabă ca o pagină de web! (Cine a văzut filmele din anii '90, precum Prospero's Books şi The Pillow Book, cunoaşte pariul său de a face un film-carte, care să trebuiască să fie "citit" cu video-lectorul precum un volum; iată acum şi filmul-website!). Greenaway i-a invitat pe cei care vor vedea cele trei filme, după deschiderea de la Sf. Gheorghe, să discute pe marginea lor.
În opinia cineastului, cinematograful nici nu a fost vreodată o artă autonomă, cu mijloace proprii de expresie: nimeni nu a văzut, în cei peste 100 de ani, cinema adevărat, doar texte ilustrate (totuşi, am spune, de la avangarda anilor '20 pînă acum, sunt mulţi cineaştii care au încercat să smulgă filmul de alte determinări şi să creeze filmul pur, eventual ca altă formă a artelor plastice, Greenaway nu este decît unul dintre cei mai radicali, de dată recentă totuşi). Hervé Bazin spunea că cinematograful nu e decît o mixtură de literatură, teatru şi pictură, iar Greenaway forţează un nou limbaj, să-l numim metacinematograf, care să fie cinema în sine, nu doar o copie mimetică a altceva. Trilogia Tulse Luper este un manifest personal în acest sens. Nu-i e teamă de fraza lui John Cage: "Dacă introduci 20% inovaţie, pierzi 80% din public", el e gata să introducă peste 30%.
Altă frază memorabilă: "Cinema-ul a ajuns în situaţia plicticoasă a şahului: toate mutările au fost jucate şi nu poţi ieşi de pe tablă". El s-a stricat, e greu să mai fie reparat, şi atunci e mai bine să fie abandonat, pentru ceva cu adevărat revoluţionar. Noile mijloace, legate de Internet, introduc cu adevărat o revoluţie esenţială în civilizaţia umană. Greenaway se declară la mii de ani-lumină de un cineast naturalist precum Ken Loach, care pretinde că prezintă adevărul şi viaţa reală în filmele lui. "Valizele lui Tulse Luper" nu sunt o felie de viaţă, sunt o construcţie de care suntem foarte conştienţi, şi din acest punct de vedere filmele lui Greenaway sunt foarte postmoderne.
În opinia lui Greenaway, cinematograful moare din patru motive: tirania textului, tirania cadrului, tirania actorului, tirania camerei. E timpul să ne însuşim afirmaţiile lui Picasso - "Eu nu pictez ceea ce văd, pictez ceea ce gîndesc" - şi Eisenstein - "Walt Disney este singurul creator adevărat al artei filmului" - şi să creăm un cinematograf pentru ceea ce gîndim, nu doar pentru ceea ce vedem. "Tulse Luper" se doreşte a fi un nou început pentru aşa ceva.
Construită în jurul numărului 92 (numărul atomic al uraniului), trilogia a necesitat 92 de actori din lumea întreagă, şi astfel a ajuns la Marcel Iureş, ale cărui filme britanice şi americane le vizionase. Întrebat despre relaţia sa specială cu muzicianul Ian Dury, fost coleg al său la şcoala de arte plastice, Greenaway a reamintit că a colaborat şi cu alţi muzicieni foarte importanţi: Brian Eno, Peter Gabriel, Michael Nyman. Pentru prezent aşteaptă o sugestie, şi am propune Radiohead, artiştii mainstream care practică cea mai de avangardă muzică în momentul de faţă. Colaborează şi cu muzicianul român, stabilit la Londra, Alex Bălănescu, aşteptat la rîndul său la Sf. Gheorghe!