Visul ceh (regia Vit Klusak & Filip Remunda) este documentarul / satiră / pamflet / tragicomedie pe care l-am pierdut la Cluj... din motive japoneze. Povestea o ştiţi - doi studenţi la regie anunţă deschiderea unui hipermarket hiper ieftin & hiper imaginar, cu tot cu campanie hiper publicitară, iar lumea, fireşte, se înghesuie la porţile hiper panoului în spatele căruie se întinde... hiper câmpul. De departe cel mai trist aspect al "hiperbolei" este că se putea oricând chema Visul românesc. El abrazo partido (regia Daniel Burman) este o poveste de familie argentiniano / evreiască, naivă, amuzantă, chiar şi emoţionantă spre final, premiată, oarecum straniu, pentru imagine. Senzaţia de deja-vu nu dăunează, din contră, iar umorul merge de la subtil la evident şi invers, ceea ce-i fain - mi-aş dori însă de la copii ăştia care tot fac filme să nu mai zgâlţâie camera hodoronc-tronc. Harvest Time (regia Marina Razbezhkina) este un film scurt (65 min), rusesc şi copleşitor, aproape ca stil de bijuteria Soy Cuba (regizoarea vine din documentare) şi de o frumuseţe dureroasă, a cărui principală calitate este că pare făcut atunci când se petrece - anii '50. Nu s-a regăsit în palmares, deşi cel puţin un membru al juriului mi-a mărturisit că l-ar fi premiat cu ochii închişi, măcar pentru imagine. Dear Wendy (regia Thomas Vinterberg) este un soi de "kids with guns" care se petrece, vorba unui hâtru, "undeva în Dumbville" şi care i-a entuziasmat aprig pe cei care s-au apucat să vadă filme alaltăieri. O fabulă contradictorie, lejer infantilă, perfect plictisitoare şi scrisă de un Von Trier care se tot ambiţionează să zgândăre America - azi, (in)cultura armelor. Dragă Tom şi dragă Von (şi dragă Ndugu) - lăsaţi satira americană în seama ălora care se pricep şi care au căderea s-o facă... PS. Loved that Zombies soundtrack, though. Adam and Paul (regia Lenny Abrahamson) este un soi de "Evitându-l pe Godot" irlandez, mai degrabă minimalist decât trist şi mai degrabă trist decât amuzant, premiat pentru regie şi interpretare. Un premiu ar fi meritat şi Ion Caramitru, absolut mortal pe post de "ghost traveller" - i-auziţi: "I am not fucking romanian, I am fucking bulgarian, you fucking irish people!!!". Turtles Can Fly (regia Bahman Ghobadi) este o coproducţie irakiano / iraniană cu aer de documentar, un film dezolant dar nu deprimant, ale cărui decoruri apocaliptice (mine mai mult sau mai puţin dezamorsate, carcase mai mult sau mai puţin carbonizate) ar fi costat o grămadă de bani la Hollywood, dar la graniţa kurdă (sic!) sunt parte integrantă din peisaj. Trecând peste aspectul semi-profesionist al întregului (de la regie la copiii din rolurile principale), aspect care, culmea, îi sporeşte impactul, de departe cel mai crâncen sentiment este că ceea ce vezi pe ecran nu s-a întâmplat neapărat ieri ci se va întâmpla mâine. Marele premiu şi premiul publicului, oarecum straniu. Ten Minutes Older - The Trumpet este o colecţie de sketch-uri semnate de nume bune şi foarte bune. Wenders (drumeţ) dezamăgeşte, Spike Lee (politic), Jarmusch (amar), Kaurismaki (sec) sunt OK, Herzog (fascinant) şi Chen Kaige (poetic) înhaţă cupa. În ceea ce priveşte scurtul lui Victor Erice... ştiu pe cineva care l-a adorat, mie personal mi-a făcut poftă de sforăit.Nu pot încheia fără a aminti cele 48 de scurt-metraje din competiţie, de care mă simt oarecum legat. Fără a contesta prea tare decizia juriului, care a premiat suedezul Sommarlek (de vis) şi a "menţionat" ungurescul Before Dawn (ingenios), românescul Canton (aproape perfect) şi argentinianul animat Journey to Mars (emoţionant), nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu capodopera animată Fallen Art, cu "plymptonianul" Guard Dog, cu demenţialul Oh, My God!, cu pertinentul Calicot, cu savurosul Little Things, cu delirantul Uşa, cu şarmantul The Dreamer sau cu picturalul Happiness... În fine, dilemele cronicarului nu pot ştirbi impresia prietenoasă de eleganţă lăsată de un festival care poate fi oricum numai anonim nu.