Există nişte zile la TIFF, în care aveţi ocazia să (re)descoperiţi cinema-ul nostru. Ele sunt Zilele Filmului Românesc - secţiune tradiţională la TIFF şi, cred, obligatorie cât timp există festivalul -, din care am ales aici să vorbim despre scurtmetraje. Scurtmetraje care, an de an, ne fac să ne punem aceeaşi tristă întrebare: unde le mai putem vedea? De ce nu le avem acasă? De ce nu circulă, dacă-s bune? Chiar trebuie să bâjbâim după ele pe net sau să aşteptăm minunea de a le vedea pe HBO, şi asta dacă avem HBO şi norocul de a ne nimeri fix atunci în faţa televizorului?
Nu zic că toate sunt la nivel înalt (nivel obligatoriu de atins de către regizori, dacă au de gând să elimine o dată pentru totdeauna prejudecăţile publicului foarte larg), dar toate merită un pic mai multă încredere. Din două motive. Unu, pentru că filmul românesc se află, încă, în faza de exerciţiu stilistic şi financiar, deci va evolua - nici o îndoială să n-avem. Şi nu o zic gândindu-mă la premiile din străinătate, pentru că, uneori, premiile date de străini unor filme româneşti, de la care spectatorii români ies dezamăgiţi, îi fac pe aceştia să se întrebe, frustrant, "ce naiba văd ăia în filmele astea şi nu vedem noi?" Doi, evoluţia cinematografiei a început să aibă loc, dacă ne uităm la felul în care s-a trecut de la minimalismul extrem al anilor de după 2001 (anul "schimbării de macaz", prin Marfa şi banii), la scenariile tot mai colorate, narativ, mai diverse, stilistic, mai universale, tematic, ale noilor filme. Iată mai jos câteva chestiuni care reies din cele 18 scurtmetraje, de la TIFF 2015, şi care scot la iveală două mari opţiuni ale regizorilor români: pentru poveste şi pentru dialog.
Filmul românesc ca poveste eficientă
Pe an ce trece, mi-e din ce în ce mai uşor să povestesc filme româneşti. Atât în cronici, cât şi la bere. Încep să aibă tot mai multă poveste, să depăşească faza de film-cu-vorbe-şi-atât şi să fie tot mai bine lucrate detaliile de acţiune care o fac să avanseze, să fie concretă. Ne putem chiar bucura că, de câţiva ani încoace (Periferic; Eu când vreau să fluier, fluier; Hârtia va fi albastră; Portretul luptătorului la tinereţe; După dealuri; Tatăl meu e cel mai tare; Şanţul etc.), avem tot mai multe producţii în care putem să punem degetul pe acţiune şi să zicem "este!" În momentul de faţă, acţiunea în filmul românesc e la început de drum, având cea mai importantă bază pe care poate urca: schematismul narativ al Noului Val, al cărui merit a fost de a propune un model de construire simplă a scenariilor, ca reacţie la discursul întortocheat, greoi al cinema-ului de după 1990. Cât despre scurtmetrajele de la TIFF - căci la ele vreau să ajungem -, unele au dovedit că putem avea ceea ce aşteptam de mult să avem: poveste. Personaje şi poveste. Personaje, poveste şi efecte. Ceea ce, pentru publicul larg, ar trebui să fie o uşurare.
Din cele 18 filmuleţe, câteva au fost mici action-movies. Luaţi Dispozitiv 0068, de pildă, al lui Radu Bărbulescu: un lunetist îşi instalează punctul de tragere într-un apartament unde locuieşte o bătrână paralizată. Totul decurge firesc, până când bătrâna face un gest şocant şi transformă totul în tragedie. Aici, mult mai clar decât în alte producţii româneşti, avem conturarea în timp record a personajelor. Avem, adică, umanizarea lor puternică, umplerea acţiunii cu detalii de viaţă, astfel încât spectatorul să se ataşeze ireversibil de personaj. În acest fel, finalul (în care personajele sunt ucise) are efect maxim. E un exemplu de poveste plină, credibilă şi, de aceea, dramatică în mod eficient.
Alte exemple de story cu efect, aproape la fel de reuşite, sunt Casting Call, Vera şi Vacanţă la ţară, trei filme cu suficientă acţiune, non-acţiune, dialog şi tăcere pentru a fi la mijloc între puţin şi mult. Adică exact unde trebuie ca să-ţi placă atât ca poveste, cât şi ca mesaj. În Casting Call, Victor Rebengiuc joacă rol principal, dar, aici, e doar un oarecare Rebengiuc, actor bătrân, care supravieţuieşte făcând reclame. Deznodământul e dur, cu toate că, fizic, nu se întâmplă nimic: finalul, ca de fapt întreg scurtmetrajul, e o evoluţie subtilă de la probabilitatea eşecului la eşecul cert. Un film splendid, din punctul meu de vedere, deşi teribil de simplu.
Pe de altă parte, Vera este o scurtă comedie cu aventuri (rateurile repetate ale unui băiat disperat după femei), în care etapele poveştii depind exclusiv de dialog. Bine scris, savuros chiar, cu personaje atât de diferite între ele şi de bine construite, încât ar putea deveni tipologii (taximetristul vulgar dar înţelept, traseista cu aere materne, femeia fatală), Vera îşi atinge scopul: ne face să râdem cu gândul la lucruri serioase. Finalul, însă, a fost niţel ratat, coborând comedia într-o zonă inutil copilărească şi anulând fineţea situaţiilor de până atunci, cu unicul scop să ne mai facă să râdem puţin. Păcat. Cât despre Vacanţă la ţară, povestea e mai închegată decât în celelalte. Oferă început, creştere şi final, chiar dacă finalul e deschis, spre dezamăgirea spectatorilor care aşteaptă încheieri simetrice de situaţii şi destine. Nu lipsesc, de aici, nici suspansul şi detaliile de mister care complică povestea (crima, cadavrul, coşmarul). Iar concluzia amară pe care finalul o oferă - iresponsabilitatea periculoasă a tinerilor, care văd viaţa ca pe un joc video, cu extratereştri şi cadavre - e ceea ce trebuie pentru a da profunzime acestei mici poveşti cu aventuri.
Filmul românesc ca poveste ineficientă
Alte scurtmetraje, dar mai firave ca impact, ar fi Ramona, Lag şi Black Friday. Primul e mai mult o demonstraţie de poveste făcută pentru efecte noir, şi nu de efecte noir făcute pentru poveste, ceea ce face ca filmul să pară un fel de videoclip, fără cap şi coadă, doar cu atmosferă şi feeling. Nu zic că nu e convingător (continuând tonalitatea dură, cu sânge rece din Kowalski, regizat tot de Andrei Creţulescu), dar e incomplet pentru a fi numit scenariu. E mai mult un crop narativ din ceva ce pare a fi un film complet. Tot crop e şi Lag: în timp ce face duş, o fată aude zgomote. Coboară pe scări, ajunge în bucătărie şi... Nimic, finalul e o farsă. Deşi filmul e horror şi bifează unele clişee funcţionale (scări care scârţâie, detalii de nelinişte bine alese, cadre care te fac atent), totuşi farsa din final e "subţire", dedicată unui public care gustă farsa şi care ştie ce e "lag". De unde reiese din nou că opţiunea pentru cinema-ul care vorbeşte despre sine şi care e adresat unui public pe care-l numeri pe degete e o opţiune regizorală, iar în acest caz regizorul n-ar trebui să se mire dacă sala de cinema e aproape goală la filmul său.
Ambele, Ramona şi Lag, sunt simptomatice pentru cinema-ul nostru: filme-exerciţiu. Unul noir, altul horror. Sunt exerciţii de cinema wannabe, cu poveste de tip crop dintr-o poveste virtuală mai mare, o poveste-mamă, care pare completă. Regizorii ar trebui să şi le asume ca atare, fiindcă n-ar fi prima oară când într-un film românesc accentul cade nu pe integritatea poveştii (ceea ce e greu de obţinut), ci pe integritatea tonalităţii prin exerciţii de filmare (ceea ce e uşor, dată fiind tehnologia).
În Black Friday, povestea e cam aşa: suntem în anii '80, în care zilele trec la fel, iar oamenii stau la coadă cu ceasurile pentru un cofrag cu ouă. Într-o bună zi, un instalator de antene pune mâna pe o armă, urcă pe bloc şi începe să-şi împuşte vecinii, pentru a mai rări coada. E frustrat, e împins la limitele umilinţei şi o ia razna, cu toate că nu o manifestă vizibil. Atâta doar că trage cu sete în semenii lui. În acest sens, "Black Friday" nu sună rău pentru un titlu de poveste parodic-americănească, cu oameni care clachează şi omoară tot ce prind. Dar, dacă vorbim de poveste, nu mi-a plăcut că filmul nu are culminaţie sau contrapunct. Din secunda în care omul începe să împuşte, nu se mai schimbă nimic iar crimele te plictisesc de parcă ar dura o oră. Cam redundant, din păcate, când putea fi comic. În ciuda slow-motion-ului de film de acţiune şi a filmării de sus, care oferă raportul între victimă şi călău, filmul te lasă rece.
Un pic mai bine construit e Verigheta. Un bărbat îşi pierde verigheta în supermarket şi, de frica soţiei, îşi ascunde mâna pe unde poate. Foarte plăcut la privire, în sensul unei comedii cursive, fără lungiri şi pierderi de ritm, scurtmetrajul Verigheta te face să râzi şi să te bucuri de această comedioară încropită din gesturi şi tăceri. Însă finalul, pueril şi "din topor", scade din valoarea umorului fin de până atunci.
Citiţi şi partea a doua a acestui articol, care vorbeşte despre Filmul-dialog.
Dispozitiv 0068 - România, 2014, 18 min; Scenariu şi regie: Radu Bărbulescu; Imagine: George Dăscălescu; Distribuţie (parţial): Toma Cuzin; Adina Lucaciu, Tatiana Iekel
Casting Call - România, 2014, 12 min; Scenariu şi regie: Conrad Mericoffer; Imagine: Dan Ciobanu; Distribuţie (parţial): Victor Rebengiuc; Paul Ipate, Alexandru Secăreanu, Sergiu Costache
Vera - România, 2015, 27 min; Scenariu şi regie: Dorian Boguţă; Imagine: Vivi Drăgan Vasile, Liviu Pojoni Jr.; Distribuţie (parţial): Irina Noapteş, Anghel Damian
Vacanţă la ţară - România, 2015, 22 min; Scenariu şi regie: Andrei Tănase; Imagine: Barbu Bălăşoiu; Distribuţie (parţial): Casim Anghel, Radu Săceanu, Mircea Andreescu; Valentin Popescu
Ramona - România, 2015, 21 min; Scenariu şi regie: Andrei Creţulescu; Imagine: Andrei Butică; Distribuţie: Rodica Lazăr; Dorian Boguţă, Andi Vasluianu, Şerban Pavlu
Lag - România, 2015, 3 min; Regie: Anton Groves; Bogdan Orcula; Scenariu: Paul Hayes; Imagine: Radu Ştefan Fulga; Distribuţie: Cristina Mihăilescu
Black Friday - România, 2015, 21 min; Regie: Roxana Stroe; Scenariu: Ana Maria Gheorghe, Roxana Stroe; Imaginea: Laurenţiu Răducanu; Distribuţie (parţial): Gabriel Spahiu, Sorin Cociş
Verigheta - România, 2015, 9 min; Regie: Gabriel Achim; Scenariu: Gabriel Achim. Cosmin Manolescu, Distribuţie (parţial): Gabriel Spahiu; Mihaela Sârbu.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..