Corneliu Porumboiu: Un prieten actor şi regizor, Adrian Purcărescu, a început să filmeze în 2003 un film pe care nu l-a mai terminat din cauza lipsei de fonduri. Iniţial am făcut un interviu cu el în care mi-a povestit secvenţele care lipseau din film. Am montat secvenţele pe care le filmase cu interviul în care-mi povestea secvenţele nefilmate dar nu am fost mulţumit de rezultat. Am decis să continui altfel acest proiect. Mi-am amintit de o poveste pe care Adrian mi-a povestit-o... o legendă locală.
... povestea unei comori?
C.P.: În satul bunicilor lui Adrian, Islaz, se spune că străbunicul său şi-ar fi îngropat averea înainte de naţionalizare. Am plecat împreună în căutarea comorii cu o echipă de filmare şi un specialist în detectarea metalelor. Am început sa căutăm în curtea casei în care a locuit familia lui Adrian folosind două detectoare de metal, unul cu sunet şi unul cu imagini 3D. În timpul căutării, care a durat câteva ore bune, Adrian mi-a povestit foarte multe lucruri legate de istoria casei şi a familiei sale. În ciuda eforturilor noastre, n-am dat de urma faimoasei comori. Aşa că m-am decis să transform această întâmplare în ficţiune, să mă răzbun într-un fel pe această încercare eşuată.
Care e partea de documentar din film?
C.P.: Revăzând materialul filmat am avut senzaţia că parca eram pierduţi cu toţii în grădină iar aceasta devenise un fel de gaură neagră a istoriei. În timpul celui de-al doilea război mondial casa aceea a găzduit doi ofiţeri ai armatei germane. Apoi, în 1947, comuniştii au naţionalizat-o. Străbunicul, bunicul, bunica şi mama prietenului meu au fost apoi deportaţi în Caracal. Patru ani mai târziu, s-au întors în sat, dar nu au mai locuit niciodată în acea casă. Au construit altă locuinţă. Prima casă a fost folosită apoi ca farmacie, şi grădiniţă până la revoluţie. După 1989, a fost transformată în club de striptease şi bar cu jocuri de noroc. În 1997, după ani întregi de procese, proprietatea a revenit în cele din urmă familiei lui Adrian, dar ultimii "chiriaşi" au lăsat-o în ruină.
Pentru a vă hrăni ficţiunea, v-aţi inspirat din viaţa actorilor?
C.P.: Pentru a scrie scenariul am organizat acest materialul documentar în jurul unui personaj fictiv, Costi, un tată tânăr, care locuieşte în Bucureşti într-un echilibru fragil. După casting am l-am ales pe Toma Cuzin în rolul principal. Are instinct şi o mare forţă vitală, în plus, una dintre meseriile pe care le-a avut înainte de a deveni actor a fost cea de miner. Biografia lui Cuzin a contat mult pentru mine şi el a fost singura opţiune după casting. Am vrut, de asemenea, să joace cu fiul său în vârstă de 6 ani care este diferit şi m-a interesat să captez relaţia lor.
Celălalt actor este prietenul meu Adrian Purcărescu, iar al treilea rol este jucat de un actor amator, Corneliu Cozmei, fost cadru militar, care lucrează acum într-o companie de detectoare de metale - mi se pare uneori că este îndemânatic şi totodată depăşit de maşinăriile sale.
Titlul filmului se joacă cu aşteptările publicului?
C.P.: Titlul evocă fascinaţia noastră pentru aur care, în mod simbolic, este ca un soare pe care îl căutăm în pământ.
Până la urmă, ce caută în grădina misterioasă cei doi bărbaţi atât de diferiţi?
C.P.: Pentru personajul lui Adrian, motivaţia este imediată întrucât trebuie să găsească banii ca să nu-şi piardă casa. Dar vrea şi să-şi descopere trecutul şi moştenirea familiei sale. Costi, tată tânăr şi funcţionar, nu are un motiv clar care l-a făcut să intre atât de spontan în aventura asta împreună cu vecinul său. În timpul căutării, Costi descoperă povestea familiei lui Adrian, care a devenit treptat şi a lui şi va sfârşi prin a se pierde şi el în acest "abis al istoriei". Este motivat de un fel de credinţă şi a început această căutare simbolică şi "eroică" pentru a-i demonstra ceva fiului său. Se simte prizonierul vieţii, căsniciei şi al serviciului său.
Căutătorii de aur sapă o groapă şi pot cădea în propria lor capcană. Tu te distrezi cu dimensiunea burlescă a acestei misiuni?
C.P.: Pentru mine toată această grădină este o parte a istoriei noastre. În scenele lungi personajele dau senzaţia că sunt pierdute, traiectoriile lor sunt labirintice. Nu ajungem niciodată să le localizăm. Gravitează în jurul copacului lovit de fulger, tăiat în două de lumină într-un fel... Trei personaje caută cu disperare ceva în pământ, este şi comic şi tragic în acelaşi timp. În plus, "expertul" în detectarea metalelor este depăşit de tehnologie, aşteptarea este lungă, iar tensiunea dintre cei trei bărbaţi creşte...
Plasaţi în centrul filmului căutarea comorii, jucându-vă tot timpul, şi aspectele tragi-comice. Cum aţi gândit ritmul acestui film compus din tablouri?
C.P.: În prima parte a filmului, în oraş, am filmat strâns, uneori plan / contra-plan pentru a arăta schimbul dintre personaje şi limitele acestora. În a doua parte, căutarea comorii, am vrut să mă concentrez asupra perspectivei lui Costi. Spectatorul intră în grădină cu el şi îl urmează pe parcursul acţiunilor sale. Am vrut să dau impresia că eroul Costi este pierdut într-o grădină infinită şi, împreună cu el, sper eu, şi spectatorul.
De ce joacă un rol atât de central copilul, ceea ce ar putea da filmului dimensiunea unei poveşti?
C.P.: Relaţia dintre Costi şi fiul lui de 6 ani, şi povestea lui Robin Hood pe care i-o citeşte seara, ne permite să înţelegem mai bine tensiunea care-l domină şi relaţia sa cu lumea. Prezenţa copilului face ca povestea să se desfăşoare pe capitole, până la descoperirea finală.
La noi, copiii ocupă un loc special în societate deoarece proiectam multe lucruri asupra lor sperând că vor face mai bine decât noi şi că generaţia următoare va avea o viaţă mai bună. De aceea fiecare generaţie consideră că este una a compromisului şi a sacrificiului.
Aţi vrut să vă jucaţi cu elemente specifice genului western pentru a implementa mai bine alte piste narative?
C.P.: Îmi plac filmele de gen precum Comoara din Sierra Madre sau filmele lui John Ford şi le-am folosit ca documentare pentru filmul asta dar nu ştiu cum am ajuns, din nou, să revăd Nopţile cu lună plină a lui Rohmer.
De ce este prezentă tema violenţei în film?
C.P.: Filmul curge în jurul conceptului de proprietate; ceea ce este sau nu în grădina bunicilor, ceea ce se transmite copiilor, teama de a fi acuzat de furt, etc. Povestea lui Robin Hood pe care tatăl o citeşte fiului său nu spune nimic altceva, de fapt. Grădina şi casa din film şi-au schimbat de multe ori proprietarul: grădiniţă în perioada comunistă, bar de striptease după revoluţie, înainte de a reveni familiei lui Adrian. Am transpus această violenţă în jurul proprietăţii specifică României prin referire la western, unde oamenii concurează în mod constant dreptul de proprietate asupra terenurilor, fiinţelor, obiectelor.
Personajele se regăsesc adesea în situaţii care le depăşesc. Vă plac aceste poveşti (de familie) ancorate în istorie?
C.P.: Am încercat să dezvolt povestea pornind de la evenimente reale - istoria familiei lui Adrian şi relaţia lui Costi cu fiul său. Îmi place să suprapun aceste povesti care în cele din urmă reflectă o parte a societăţii noastre. Într-o anumită măsura suntem cu toţi "produse" ale istoriei.
Am filmat căutarea comorii la Islaz, satul unde a avut loc Proclamaţia de la 1848. Este un simbol pentru istoria României care a cunoscut atât de multe schimbări. Chiar mă gândeam când am filmat documentarul, că dacă vom găsi comoara bunicilor lui Adrian, istoria ar avea sens. Destinul familiei sale a fost schimbat radical de comunism. Realitatea este de multe ori absurdă. Personajele mele găsesc altceva: o surpriză neaşteptată.
Aţi pus în scenă sunetele şi imaginile detectorului de metale ca să arătaţi absurditatea dialogului dintre un om şi o maşinărie?
C.P.: Pentru mine, expertul care jonglează cu detectorul de sunet şi 3D este puţin ca alter ego-ul meu ca regizor: avansezi pe un teren necunoscut încercând să stăpâneşti la un moment dat şi imaginea şi sunetul!
De ce aţi filmat pentru prima dată în format digital?
C.P.: Am făcut teste şi pe peliculă şi pe digital şi am ales digitalul. Am filmat mai apoi în format cinemascop, mai potrivit pentru a filma trei personaje în natură. Mi-a plăcut să lucrez în digital, am putut să controlez lumina mai precis, să pun în scenă mai bine detaliile decorului. Pe de altă parte formatul digital mi-a permis şi să-mi petrec mai mult timp cu actorii, mai ales cu cei neprofesionişti, cum au fost copilul, Cornel sau soţia lui Costi. Pentru o lungă perioadă de timp, am vrut doar peliculă, dar acum am de gând să lucrez digital.
Ce v-a atras la personajele precum Costi şi Adrian în Comoara care încearcă să fenteze legea?
C.P.: Această poziţie îmi dă posibilitatea de a spune mai multe detalii despre personaje şi de a crea unele tensiuni. În toate filmele mele, personajele se confruntă cu legea şi se pun întrebări despre libertate. Dar este puţin ca meciul de fotbal din filmul meu anterior Al doilea joc: întotdeauna sunt regulile şi jocul. Fiecare este propriul său arbitru...
Doriţi să scăpaţi de reguli?
C.P.: Mi-a fost întotdeauna teamă să urmez reţete. Când scriu un scenariu, îmi place mult să schimb la casting sau la filmare, etc. Filmele mele par a fi destul de conceptuale, dar vreau să am timp şi libertatea de a improviza. Pentru mine un film se face doar pe platoul de filmare. Pentru acest film, provocarea a fost de a găsi "un ton" bun. Filmând căutarea comorii prea realist aş fi putut cădea în comedia situaţiei sau caricatură. Dar m-am eliberat lucrând. Acum, personajele mele sunt destul de rafinate, aproape ca arhetipuri, cu feţe suficient de puternice, sper eu, pentru a întruchipa poveştile lor fără prea multe explicaţii.
De ce are un sfârşit neaşteptat, orbitor?
C.P.: Mi-am dorit un final fericit, ambiguu asupra căruia spectatorii să-şi pună întrebări.