Dincolo de potenţialul evident al materialului adunat, am simţit nevoia unei continuări a primului film, care a fost adus la TIFF în 2013. Nevoia de a vorbi despre lucrurile petrecute în Indonezia în anii 1965-1966, mai ales pentru supravieţuitori şi pentru urmaşii lor, perioada când au avut loc masacrele şi care au provocat peste un milion de victime, creşte direct proporţional cu uşurinţa cu care călăii vorbesc despre propriile fapte şi despre lipsa sentimentului de vină sau de compasiune de care dau dovadă atunci când sunt invitaţi să se judece. Este încă înfricoşătoare lejeritatea cu care aceştia inventează explicaţii pentru acţiunile cu tentă de mişcări anticomuniste, pasând vina de la guvernul care i-a sprijinit la comandorii departamentelor de execuţie, lansând ideea că vina e pe conştiinţa celor care şi-au murdărit în mod direct mâinile de sânge.
În The Look of Silence / Cum arată tăcerea Joshua Oppenheimer urmăreşte cazul lui Adi, un medic oftalmolog în vârstă de 44 ani, care descoperă în persoanele vecinilor săi călăii care i-au curmat viaţa fratelui său într-un mod care nu lasă loc de cuvinte, dar a cărui poveste este binecunoscută printre torţionarii de acum 50 de ani, găsindu-şi spaţiu sub forma unor benzi desenate într-o carte editată chiar de unul dintre ei. Vizitele lui Adi au un puternic impact emoţional. Sunt de fapt o fugă crescândă din faţa responsabilităţii - "Nu trebuie să dezgropăm trecutul!", "Voi, prin film şi vizitele astea redeschideţi rana!", "Am făcut-o pentru binele statului" - sunt doar câteva dintre explicaţiile puerile, care într-un final se transformă în adevărate accese defensive când cei intervievaţi se simt prinşi în câmpul minat cu întrebări profunde. Aceştia refuză să vorbească despre politică, dar recunosc că aceasta nu este altceva decât o cale prin care sunt atinse ţelurile cuiva.
The Look of Silence / Cum arată tăcerea vorbeşte despre un pericol care încă persistă - frica victimelor că lucrurile se pot repeta şi îngrijorarea permanentă despre cum acestea sau rudele lor se expun public prin implicarea în film şi prin vizitele apparent simple în casele torţionarilor şi siguranţa celor din urmă că faptele chiar se vor repeta o dată ce Joshua sau alţii ca el vor continua să le caute, să le ridice la suprafaţă şi să se vorbească despre ele. Aparent, copiii celor care se fac vinovaţi se prefac a nu ştii despre ce este vorba, un sentiment relative asemănător cu cel al urmaşilor victimelor, şi anume de a nu fi asociat cu strămoşii tăi şi de a fi supus răzbunării sau aceloraşi tratamente inumane, după caz. În film vom interacţiona şi cu anumite cazuri când se încearcă reconcilierea urmaşilor, dar cât de posibilă şi de sinceră este aceasta şi ce sentimente are la bază, încă este greu de spus, mai ales într-o societate atât de uşor de manipulat şi încolţită de frustrările că asupritorii de ieri sunt astăzi la libertate, ocupă funcţii administrative şi vorbesc cu uşurinţă şi mândrie despre faptele lor.
The Look of Silence / Cum arată tăcerea este o invitaţie tristă într-o călătorie care nu te lasă să te ridici din scaun. Filmul te provoacă la asocieri, te lasă să aluneci foarte uşor în boxa celor care condamnă în doi timpi şi trei mişcări, dar într-un final te invită la un dialog interior greu de digerat despre felul în care umanitatea este modelată în mrejele barierelor culturale.
Nu ştiu cum arată tăcerea, dar felul în care Joshua Oppenheimer încearcă să o creioneze este de-a dreptul cutremurător. Ambele filme ale regizorului danez reiterează necesitatea despre a vorbi despre crimele comise de umanitate şi despre asumarea acestora, atâta timp cât victimele mai sunt în viaţă şi atâta timp cât acestea nu s-au transformat în poveşti, de unde este foarte uşor să alunece către zona de zvonuri, iar de la zvon până la negare nu este decât un singur pas.
Filmul mai poate fi văzut luni, 1 iunie 2015, de la 23:15 la Cercul Militar
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..