The Look of Silence. Despre sânge
Dacă bei sângele omului pe care îl omori, nu mai ai remuşcări. Nu o mai iei razna şi, cică, poţi să omori cât vrei, că nu mai ai nici o grijă. E ceea ce zice unul dintre asasinii indonezieni care au măcelărit, în anii '60, un milion de comunişti, măcel pentru care, azi, ei sunt eroi naţionali. Altfel spus, omori, tai, spinteci, după care bei sângele şi eşti ca nou. Nu-ţi pierzi minţile. În plus, spun asasinii, sângele e bun, e dulce-sărat. Ei bine, dacă cumva vă e greaţă, să ştiţi că e OK. Şi mie mi-a fost, pe durata celor 103 minute ale puţin-spus-şocantului The Look of Silence, documentar al lui Joshua Oppenheimer. Pe scurt, bucuraţi-vă că nu sunteţi indonezieni comunişti, în anii '60.
Nu e primul film al lui Oppenheimer despre genocidul din Indonezia anilor 1965-1966. Dar este, cred, cel mai greu de suportat. Dacă The Act of Killing - făcut de Oppenheimer în 2012 şi nominalizat la Oscar în 2014 - îi invita pe criminali să-şi reconstituie crima, documentarul The Look of Silence le invită pe victime să-şi confrunte ucigaşii. Regizorul îl însoţeşte pe Adi, un indonezian, optician de meserie, în vizitele pe care le face clienţilor. Opticianul este, însă, fratele unui om care a fost ucis în 1965, iar clienţii, ucigaşii lui. Fiecare vizită a lui Adi începe banal, cu un "bună ziua" şi o strângere de mână, ca şi când s-ar întâlni doi amici. Apoi, Adi scoate nişte ochelari de probă, îi pune pe nasul asasinilor şi îi întreabă ce văd. Le testează vederea, le vorbeşte frumos, după care îi întreabă, cu zâmbetul pe buze, despre crime, despre cum arătau macetele, cuţitele, despre cât de bine tăiau ele, despre tehnici de tortură, despre cum ţâşnea sângele din trupuri. Dar mai ales îi întreabă despre regrete.
Hamlet-ul Indoneziei?
Cumva, de departe, jocul acesta dublu al lui Adi are ceva din Hamlet. Puteţi fi de acord sau nu, dar toată strategia asta a lui Adi, strategie cu zâmbetul pe buze, bizară, neînţeleasă, strategie de aflare a adevărului prin tehnici pe care interogatul nu le pricepe, strategie care ţinteşte căinţa, e ceva ce numai în Hamlet există. Şi se cheamă "Cursa de şoareci", materializată, aici, prin jocul cu ochelarii de probă. Aşa cum, în Hamlet, Gertrude şi Claudius abia aşteaptă să înceapă spectacolul (numit, nu întâmplător, "Cursa de şoareci"), tot aşa şi intervievaţii lui Adi abia aşteaptă să-şi pună ochelarii pe nas şi să înceapă interviul. Sunt plini de ei, vorbăreţi, stau în jilţuri aurite, ca nişte Becali ai Indoneziei. Dar, după ce subiectele banale sunt date deoparte iar întrebările lui Adi intră tot mai adânc în esenţa faptelor, răscolind trecutul, bătrânii se foiesc în jilţuri, se înroşesc de ură. Nu le mai convine interviul şi, parcă, ar vrea "să se aprindă lumina". Iar acolo unde nu e declanşat regretul, cu siguranţă e declanşată ura. Şi, odată cu ea, un amestec greţos de pace falsă şi remuşcare mocnită. Cu cât pretind că nu le mai pasă, cu atât e mai evident că asasinilor nu le e bine. Şi că au băut sânge degeaba.
Cât despre reacţiile lui Adi, el nu caută răzbunare, aşa cum s-ar întâmpla într-un action-movie stupid. Scopul lui, întocmai ca al lui Hamlet, e să verifice dacă asasinilor le pare rău şi, deci, dacă are sens să-i ierte. În plus, dacă în Hamlet avem fantoma tatălui, ca refugiu şi partener de acţiune, aici putem spune că o avem pe cea a fratelui lui Adi, personificată de părinţii lui. În timp ce mama e partenerul esenţial de discuţie al lui Adi, fiind totodată spaţiu matern vindecător şi principal stimulent pentru aflarea adevărului, tatăl lui Adi - o rămăşiţă de om, bolnav, orb, cadaveric - este expresia unei ţări întregi, schilodită de crimă. Şi, fără să forţăm lucrurile, putem spune că închisoarea morală, pe care Danemarca o reprezenta pentru tânărul Hamlet, e Indonezia de azi, în care Adi nu-şi mai găseşte locul.
Soluţiile unui regizor
Joshua Oppenheimer, spre deosebire de opţiunile lui pentru suprarealism din The Act of Killing, coboară, aici, volumul aproape de zero şi îşi umple filmul cu tăceri. Ceea ce dincolo era spectacol strident, este înlocuit aici, în The Look of Silence, de o suită de interviuri, legate între ele cu momente de linişte, timp în care încontinuu se aud greieri. Ambianţa de seară-noapte, ca timp al crimei, al fărădelegii, e bine marcată în acest fel. Iar modul în care se succed tăcerile creează suspans şi iluzia că în orice secundă Adi va răbufni şi-i va lichida pe toţi. Pe de altă parte, şirul imaginilor e marcat din loc în loc de scene tip intermezzo, abstracte, tăcute, în cheie cinéma vérité, care îţi dau fiori şi aduc o tonalitate de context alienant, importantă pentru înţelegerea poveştii. Iar cadrele lungi cu feţe, ochi, degete par să fie ceea ce trebuie, cinematografic vorbind, ca să dea tensiunea discuţiilor. De altfel, accentul pe fizionomii, filmate prin cadre fixe care insistă pe aprofundarea detaliilor, e "glonţul de argint" al acestui eseu filmic. Nu ai cum să nu legi chipurile personajelor de ceea ce reprezintă ele în poveste: mama lui Adi, cu chipul ei parcă îngheţat într-o grimasă de supărare, e însăşi revolta; tatăl lui Adi, cu chipul plin de riduri, e durerea; chipul lui Adi, glacial, inflexibil, e forţa de a continua; asasinii, cu guri strâmbe, fără dinţi, cu feţe pline de tăieturi vechi de cuţit, sunt însuşi răul.
Nu curge nici o picătură de sânge, pe ecran, şi totuşi e greu de privit acest film despre oroare. Da, poţi vedea câte decapitări vrei, pe YouTube, pentru că tot nu vor avea efectul pe care îl are ceea ce îţi imaginezi, în clipa în care îi asculţi pe bătrâneii ăştia povestindu-şi crimele, printre hohote de râs. De fapt e atât de urâtă combinaţia de râsete şi oroare, încât pur şi simplu îţi vine să-i strângi de gât pe moşnegii ăia. Nu fiindcă au omorât comunişti - filmul nefiind nici măcar 0,1% politic - şi, deci, ar trebui dintr-o dată să îi urăm pe indonezieni. Ci pentru că au omorât oameni.
Dacă vouă v-a fost greu să citiţi această cronică, este pentru că mie mi-a fost greu să o scriu şi să explic acest film incredibil de complex, în care Joshua Oppenheimer atinge nu doar poziţiile antagonice de etică universală, ci şi teme ale modernităţii, precum histrionismul TV, cenzura, corupţia, traficul de influenţă. Dacă vreţi să vedeţi un film care să conţină tot şi vă arate că cel mai important lucru din lume e viaţa, atunci căutaţi The Look of Silence.
S.U.A., 2014, 103 min
Regie: Joshua Oppenheimer
Imagine: Lars Skree
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu