Cât despre simplitate, această caracteristică este greu definibilă, doar dacă e raportată la alt gen de a face film, considerat "ne-simplu", deci complicat. Dacă "simplu" este un film fără prăbuşiri de avioane şi parcursuri psihologice dramatice sau care, racordat la coordonatele realismului, redă povestea unui om obişnuit într-o situaţie mai mult sau mai puţin obişnuită, atunci, da, Comoara e caracterizat prin simplitate, dar nu e o definiţie îndestulătoare. Aş numi "simplă" motivaţia protagonistului Costi (interpretat de Toma Cuzin) de a căuta comoara, iniţial lăsată la nivel de curiozitate şi aproape spre final pusă în cârca orgoliului său de tată care nu vrea să dezamăgească inocenţa şi fantezia fiului său, însă aceasta rămâne în plan secundar, chiar dacă firul narativ se susţine, nu e un fir de receptare al poveştii în sine. Iar stilul cinematografic, în continuare departe de stilul clasic narativ american de conducere a atenţiei şi mai apropiat de realismul obiectiv dominat de cadre largi, de cele mai multe ori tăind personajele din profil pentru a surprinde tensiunea discuţiilor, e greu definibil drept simplist, întrucât simpla tăietură de montaj nu e o garanţie a complexităţii unui film.
Ceea ce face, într-adevăr, din filmul lui Porumboiu să fie complex, este a doua "bătaie", un al doilea strat al înţelegerii, deloc meta-referenţial (anecdotă: la conferinţa de presă, un jurnalist a propus ca metafora căutării de comori să fie la adresa regizorilor de film români care îşi doresc să cucerească festivalurile vestice, regizorul e zâmbit surprins), ci sociologic. Sociologic, nu social. Cele trei personaje ale filmului, aparent neangajate în totalitate în acţiunea filmului, îşi cer dreptul la o filosofie interioară a lor. Or, această revendicare a statului de non-erou transformat în erou (să spunem, iniţiere) e simetrică alurii de basm pe care Porumboiu a încercat să o dea filmului, textual prin referinţa directă la Robin Hood şi vizual prin inserturile de detalii à la Wes Anderson, rupte parcă dintr-o carte de poveşti. În pofida existenţei sale banale dominate de viaţa profesională blazată şi viaţa familială tihnită, Costi devine admirabil - e ambiţios, empatizează cu imaginaţia unui copil, başca, e generos cu comoara pe care a descoperit-o, dematerializând-o astfel. În final, poate bătaia cea mai lungă a filmul e că avuţia cea mai căutată, pe care societatea o închipuie în aur, giuvaiere şi imensităţi palpabile, nu e decât o foaie de hârtie şi ceva noroc.