Studenţi, foşti elevi, viitori profesionişti.
Suntem cei care au prins evoluţia tehnologiei şi a comunicării ca pe o explozie şi ne-am aruncat ahtiaţi fix în mijlocul ei, sufocându-ne mai întâi în vâltoare, ca apoi să putem ajunge din nou la suprafaţă şi să privim ceva mai obiectiv mirajul calculatorului sau al Internetului.
Suntem cei care copiau eseurile despre autorii canonici din manuale, de pe site-uri cu rebuturi şcolăreşti sau de la tocilarii clasei, care nu făceau decât să ia notiţele unui profesor şi să le rescrie cu dicţionarul de sinonime în faţă.
Suntem cei prin care au trecut cel puţin opt ani de manuale, culegeri, cărţulii, antologii, caieţele, folosite şi refolosite mecanic, fără să înţelegem rostul lor şi fără să decriptăm imensa lipsă de sens din comentariile poeziilor sau romanelor româneşti, doar pentru că asta căutau oamenii din comisiile de evaluare şi pentru că era foarte cald şi pufos să iei nota 10 fără să gândeşti.
Suntem şi cei care au stat şi şi-au scris singuri lucrările sau au fost capabili să asculte cu atenţie un profesor ca să nu fie nevoiţi să plătească meditaţii materializate în cifre şi coli de hârtie ştampilate, şi mai apoi au primit eticheta de "tocilari".
Suntem cei care aşteptau orele de desen, muzică, sport şi pentru alt motiv decât cafeaua din barul de lângă liceu.
Suntem cei care aveau curajul să ascundă o carte sub bancă şi să o citească pe furiş şi cei care priveau învăţământul alternativ prin orice canal artistic ca pe o gură de aer proaspăt.
Suntem cei care au înţeles rapid cum funcţionează menghina sistemului de învăţământ pre-universitar şi, fie că ne-am revoltat şi nu am mers la examenul de bacalaureat cu un plic în buzunar sau ne-am lăsat absorbiţi de pietrificările sistemului şi nu ne-am pus probleme de etică, pentru că voiam pur şi simplu să scăpăm din el, cu toţii speram că, odată ajunşi la facultate, situaţia se va schimba.
Pentru că, în sfârşit, puteam alege.
Aşadar, suntem cei care au ajuns în sistemul de învăţământ superior de bună voie şi dornici să absoarbă cât mai multă informaţie, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un domeniu de studiu la care nu avusesem acces până la admitere, un domeniu vocaţional, care pentru noi, cei de 18-19 ani, rima cu "a face ceea ce-ţi place". Pasiunea era să învingă acel "trebuie" sub care ne-am format personalităţile atâta timp. Idealism? Poate, dar fix asta promitea şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L. Caragiale" Bucureşti, şi intuiesc că la asta se aşteptau şi colegii noştri trecuţi deja prin aule şi seminarii cu sute de elevi în alte facultăţi.
Inevitabil, suntem cei care au făcut pregătire înainte să devină studenţi, pentru că Teatrul şi Filmul erau teritorii exotice care nu se predau la şcoală şi pentru că, da, ne era frică în aceeaşi măsură în care ne doream să fim aici. Fie că am strâns din dinţi şi din alocaţie ca să ne permitem să venim în weekend-uri la cursurile de pregătire organizate de facultate, fie că am apelat direct la profesorii din facultate ca să înţelegem ce se cere de la noi la examen, am făcut-o pentru că nu aveam încotro, pentru că oricâte mărturii am fi strâns de la studenţi şi de la oamenii care trecuseră deja prin asta şi oricât de atent am fi citit metodologia şi bibliografia de examen, nu aveam la ce să ne raportăm. Repet, suntem cei care venim dintr-un sistem în care cutumele sunt clare, în care creativitatea nu este necesară (este chiar de evitat) în cazul examenelor la limba română sau matematică, în care curricula este pe cât de accesibilă, pe atât de bătătorită. Or, pasiunea noastră pentru film - motivaţia de a veni la UNATC - nu reprezentase până atunci decât un hobby materializat în cât de multe filme ai fost în stare să vezi.
Într-un final, suntem cei care au devenit studenţi ai acestei instituţii, înţelegând rapid că 5 este o notă mare, iar 6 este o notă uriaşă, luând cu noi frustrările şi complexele din liceu, dar şi marile aşteptări şi dorinţa de a învăţa.
Nimeni întreg la cap nu-şi alege o facultate vocaţională ca să chiulească de la cursuri şi să aibă pur şi simplu o diplomă. Ăsta e unul din lucrurile pe care un profesor trebuie să le înţeleagă, şi mai ales profesorii acestei facultăţi, nimeni nu se "golăneşte" peste noapte şi decide să doarmă mai mult dimineaţa dacă e motivat să vină la cursuri, iar acei teribilişti care-şi cunosc profesorii şi colegii abia la examene sunt excepţii de la regulă. Propagarea acestei lehamite şi, implicit, a absenteismului începe de undeva şi concluzia la care am ajuns este că începe de la calitatea profesorului. Sigur, e mult prea simplu să dai vina pe cineva, iar cercul vicios în care se ajunge în al doilea semestru al fiecărui an de studiu, în care numărul de studenţi se înjumătăţeşte progresiv, nu ţine doar de capacitatea unui profesor de a-şi preda materia, dar de la asta porneşte. De mult prea multe ori, studenţii veniţi cu chef sunt puşi în faţa faptului de a se modela ei după calapodul unui profesor care preferă să dicteze cursuri întregi de Istoria filmului sau Teorie de film sau al unui profesor care preferă să vorbească despre reuşitele lui profesionale mai mult decât despre ceea ce are de predat şi într-un final, refuză să-şi mai ţină cursul pentru că suntem prea puţini. Or, este de bun simţ ca principiul să fie aplicat invers, ca profesorul să se modeleze după numărul şi cerinţele studenţilor.
Suntem cei care au trecut deja prin asta, prin dictări şi informaţii neasimilate, suntem cei care nu mai pot fi minţiţi că altfel nu se poate, tocmai pentru că am venit cu alte aşteptări. E uşor, ca profesor, să-ţi rezumi interacţiunea cu un student la un simplu "Aveţi întrebări?", aruncat la sfârşitul cursului sau la simpla precizare "Dacă nu înţelegeţi, vă rog să mă întrebaţi.", noi nu suntem catâri îndărătnici care refuză să vorbească doar de dragul frondei, suntem blocaţi în aşteptarea răspunsurilor care nu au venit niciodată sau au fost parate cu disimulări sau referinţe irelevante la experienţele profesorilor noştri, sau suntem pur şi simplu timizi. E normal. Ce nu e normal e să fim lăsaţi acolo. Poate nu e treaba profesorului să se îngrijească de fiecare student în parte şi să-i bage informaţia pe gât cu linguriţa, ca la grădiniţă, dar e treaba lui să-şi cunoască publicul şi să-i înţeleagă nevoile şi temerile, iar noi suntem cei care de prea multe ori am fost lăsaţi de izbelişte şi antrenaţi să tăcem.
Lipsa dialogului de la nivel administrativ care degenerează în proteste şi insulte derivă din lipsa dialogului şi lipsa feedback-ului de la nivelul cursurilor, iar dacă noi am fost cei care au tăcut şi au încetat să mai pună întrebări şi apoi să mai vină la cursuri, e şi pentru că domnii şi doamnele profesori nu au o ştiinţă a dialogului. Ca să dau un exemplu, o doamnă profesoară de la secţia CAV / Scenaristică îşi rezumă feedback-ul pe scenarii la semne zodiacale, arhetipuri şi concepte teoretice, iar răspunsurile dumneaei la întrebări au fost: "Unde anume am greşit?" - "Am predat, dacă nu ştii asta, degeaba eşti aici." / "Cum pot să fac să remediez asta?" - "Nu ştiu, nu sunt co-autor.", iar un alt profesor de la aceeaşi secţie a ieşit nonşalant din clasă în timpul examenului, fără să participe la examinarea propriilor lui studenţi, iar atunci când a fost întrebat de ei cum a putut să îi verifice prin absenţă, dumnealui a răspuns că ştia dinainte ce note merităm fiecare. Noi nu suntem cei care credem că deţinem adevărurile şi ştiinţa dialogului, dar avem pretenţia ca nici cei din faţa noastră să nu creadă asta despre dumnealor. Această ştiinţă despre care vorbim nu înseamnă ping-pong cu informaţii teoretice, concepte şi replici menite să ne facă să ne simţim inferiori, ci înseamnă, mai întâi să asculţi. Ei bine, noi suntem cei care cerem să fim ascultaţi. Ştim, e uşor să spui despre nişte puştani că sunt răsfăţaţi şi că nu sunt în stare să bage la cap lecţiile predate, dar nu despre asta e vorba.
Una din caracteristicile fundamentale ale acestei facultăţi vocaţionale este lipsa unei curricule bine definite, iar în cazul în care această curriculă ar fi concepută, ea ar avea simplul rol de cârjă în ceea ce-şi propune această instituţie de învăţământ să facă din noi, adică să ne găsim vocea artistică. Suntem cei care nu lucrează cu cifre, litere, concepte, materiale, ci cu noi înşine, de aceea aşteptăm de la profesorii noştri nu dictări şi teorii, ci inspiraţie şi creativitate. Ştim, nimeni nu poate da / preda în sine aceste două lucruri, dar asta vrem ca profesorii noştri să ne ajute să căpătăm. De asta am venit aici. Asta face diferenţa între un profesor şi un pedagog, aceste două componente umane. Ne pare rău, dar suntem cei care avem parte doar de profesori şi nu de pedagogi. Faptul că semnalăm acest lucru nu este o aroganţă. A fi un pedagog bun, credem că înseamnă, întâi de toate, a avea disponibilitate pentru cei din faţa ta, a-ţi da jos haina de profesor (cu tot ce înseamnă statut ierarhic superior brodat pe ea - insulte, orgolii, pretenţii) şi a dialoga. De aceea nu ne pasă câtuşi de puţin în timpul cursurilor despre carierele profesionale şi reuşitele profesorilor noştri, cu asta ne mândrim în afara facultăţii, de aceea cerem caracteristici umane, iar acestea, ne temem, greu mai pot fi dobândite dacă nu există deja în profesorii noştri. De aceea ne revoltăm.
Ce vrem.
Nu vrem să dărâmăm de dragul de a dărâma, vrem să reconstruim, da, aceia puţini care au mai rămas pasionaţi de ceea ce fac după câţiva ani de stat în facultate, vrem să ne demonstrăm nouă înşine, mai întâi, şi apoi celorlaţi, că nu ne-am înşelat când am fugit de un sistem şi vrem să o facem nu pentru noi, ci pentru generaţiile care vor veni. Nobil enough? Poate, dar nu asta ne motivează ci faptul că ne-am dat seama că educaţia e la fel de importantă în viaţa noastră precum familia. Faptul că s-a creat un sistem deficitar, prin stufărişurile căruia unii dintre noi am putut să trecem, găsind încă pedagogi pasionaţi, absorbind tot ce am putut de la ei, găsind încă resurse financiare şi emoţionale să ne ducem la capăt proiecte sau să fim auto-didacţi, asta nu înseamnă normalitatea. Dacă "se poate şi aşa" nu înseamnă că aşa trebuie să fie. Nu vrem capetele profesorilor noştri, nu vrem să-i insultăm sau să-i exilăm. Vrem să coopereze cu noi, să lucrăm împreună şi să schimbăm lucrurile împreună. Iar dacă asta nu se poate, vrem să-i schimbăm pe ei. Le respectăm carierele profesionale, dar suntem siguri că reuşitele lor nu le influenţează carierele pedagogice. Vrem să le respectăm carierele pedagogice.
Nu vrem note mari doar ca să luăm o amărâtă de bursă lunară care nu dovedeşte nimic, nu vrem să fim nevoiţi să scriem sute de pagini pentru un examen de licenţă care se desfăşoară în mod formal, iar faptul că profesorii din comisie nu se sinchisesc să citească lucrările ne lasă cu un amar sentiment de inutilitate, nu vrem să fim puşi la un loc cu colegii noştri care au renunţat la acest proces educativ şi vin la şcoală doar ca să semneze o lucrare, nu vrem să mai investim noi (implicit, părinţii noştri) bani şi timp ca să reuşim să facem rost de ceea ce ar putea să ne ofere facultatea. Vrem să fim motivaţi şi să înţelegem felul în care se iau deciziile care ne privesc. De aceea protestăm, iar protestul nostru a încetat să mai fie despre demiterea unui profesor competent sau tăierea unui buget.
În al doilea an de studiu i-am avut profesori pe Andrei Gorzo şi Andrei Rus la cursurile de Analiză de film şi Teorie de film. În urma acestor cursuri (de la care nu am absentat nemotivat) nu am avut nevoie de nicio notiţă şi nu am asistat la nicio dictare. De la ei am învăţat, în primul rând, pe lângă materia asimilată, cât de important e să-ţi chestionezi propriile afirmaţii şi să nu foloseşti concepte doar de dragul de a le folosi, adică tocmai de ce are nevoie presa critică actuală şi orice persoană care vrea să se exprime public, în al doilea rând, am învăţat cum să interacţionez la cursuri fără să-mi fie frică de propriile greşeli şi, cel mai important, am învăţat să fac greşeli ca să pot învăţa. Subliniez, aceste lucruri nu intră în nicio curriculă şi nu mi-au fost predate, ci inspirate. Mărturisesc, deci, fără niciun fel de presiune din partea nimănui, cu atât mai puţin a unuia dintre ei, că cei doi pedagogi ai Facultăţii de Film din cadrul UNATC au reprezentat şi încă reprezintă pentru mine, cât şi pentru colegii mei, un motiv principal de a fi văzuţi prin şcoală. Vrem ca ei să nu fie forţaţi să plece şi, cel mai important, vrem mai mulţi profesori ca ei.
Cei care nu i-au avut ca profesori sau nu i-au cunoscut nu ar trebui să se simtă excluşi, repet, revolta noastră nu cuprinde doar această cerere, dar ceea ce a pornit această revoltă e o ocazie necesară pentru a privi lucrurile în ansamblu. Am fost întotdeauna încurajaţi (teoretic) să colaborăm cu colegii de la alte secţii, precum şi cu colegii de la facultatea de Teatru, iar ăsta e momentul să colaborăm practic. Nu vrem să uzurpăm, nu vrem să facem bine doar pentru noi, cei revoltaţi, nu vrem să provocăm revolta. Vrem să înţelegem acest sistem şi vrem să-l schimbăm, găsind împreună soluţiile.
Asta a vrut autorul să spună.
(Sabina Balan, studentă anul III la secţia Comunicare Audio-Vizuală, Scenaristică şi Filmologie, Facultatea de Film, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L. Caragiale", Bucureşti)
Descarcă revista FILM MENU aici.