Un exemplu pentru ceea ce zic mai sus e Comoara, de Corneliu Porumboiu, care tocmai a primit premiul "Un Certain Talent" la Cannes 2015 şi Premiul pentru Lungmetraj Românesc, la TIFF 2015. Povestea, în film, e simplă şi scurtă. Costi e tatăl-model, calm, care-şi petrece serile citind poveşti băieţelului său. Ar face orice ca familia lui să aibă de toate, de aceea, când vecinul său Adi îi propune să meargă în căutarea unei comori, care cică ar fi îngropată într-o grădină, la ţară, Costi e de acord. Caută un specialist pentru detectat metale, sacrifică bani pentru acest plan bizar şi începe să vadă în această obscură posibilitate de câştig un mod de a-i oferi fiului său o viaţă mai bună.
Ce mi-a plăcut mult în Comoara (şi ar putea fi un model de poveste-capcană în cinema), e răsturnarea situaţiei datorită caracterelor. Adi, vecinul lui Costi şi şeful întregii operaţiuni, pare la început un tip decent, la locul lui, de care n-are cum să nu-ţi fie milă pentru situaţia lui gravă, care n-ar putea fi salvată decât de găsirea unui comori. Dar, pe măsură ce comoara nu e de găsit iar specialistul cu detector n-are succes, Adi devine un pain in the ass. Atât pentru Costi, care-i suportă fazele de nerăbdare puerilă, cât mai ales pentru specialist, un tip calm, înţelept, cu care se comportă obraznic. În plus, Costi e cam singurul care face treabă şi dă la târnăcop, în timp ce Adi, cu mâinile în buzunar, joacă rolul şefului cu mapă. Din oiţa blândă, Adi se transformă într-un fudul, care pică de fraier în faţa poliţiei şi strică tot. În felul acesta, se schimbă nu doar cursul poveştii, ci şi perspectiva ta asupra personajului. N-ai cum să nu-ţi dai seama că Adi, de fapt, e unicul vinovat pentru situaţia lui gravă de acasă, fiind genul de om leneş, cu gură mare, care-şi face problemele cu mâna lui. În schimb, Costi e constant în tot ce face şi şi-ar da şi haina de pe el pentru ca lucrurile să fie OK. Tăcut, metodic, cu gândul la copil şi cu o inimă mai mare decât pare să aibă, Costi dă de înţeles, prin tăcere, că ar avea un plan ascuns - ceea ce se va şi adeveri prin finalul neaşteptat al filmului. E o întorsătură care şterge cu buretele tot ceea ce-ţi imaginai că e lăcomie şi nepricepere în capul personajului, înlocuindu-le cu o generozitate şocantă. E un final puternic, uşor fantastic, care pune iubirea de tată şi simplitatea mai presus de orice.
În linii mari, asta e Comoara lui Porumboiu. Povestită, pare antrenantă. Dar, în realitate, cele 89 de minute nu conţin ceea ce v-aţi închipui, adică aventură şi quest, ci ceea ce Porumboiu ne-a obişnuit să vedem în filmele lui: ocolirea aventurii şi anti-quest-ul. Adică un stil de cinema în care, dacă trebuie să existe o scenă în care pică o cafea pe covor, e filmat nu felul în care cade ceaşca, ci punga de cafea din dulap, linguriţa de zahăr şi cârâitul filtrului de cafea... În Comoara, se insistă enorm pe detaliile care pregătesc o potenţială acţiune. Şi e o insistenţă care se răsfrânge în lentoarea grozavă cu care înaintează acţiunea, sau mai bine zis, cu care e amânată acţiunea până spre final. Lucrurile se petrec previzibil şi static, cu planuri-secvenţă extrem de lungi, în care-i vedem pe cei trei - Costi, Adi şi specialistul - stând cu mâinile în buzunar, aşteptând să fie găsită comoara.
Teoretic, această preferinţă regizorală pentru planuri-secvenţă - în care nu se întâmplă nimic timp de minute bune - are în spate strategia de a te face să meditezi la ceea ce s-a petrecut deja în film. Sau la ceea ce au zis personajele cu o clipă înainte. E un mod de a face din imagine un acompaniament vizual pentru procesul de analiză al spectatorului. Şi, tot teoretic, scopul ar fi de a muta atenţia spectatorului de pe imaginea monotonă, pe personaj, astfel încât să te pui în locul lui şi să ai percepţia lui asupra poveştii (aşa cum se întâmplă excelent în Poliţist, adjectiv, regizat şi scris tot de Porumboiu). Iertaţi-mi, vă rog, academismele, dar altfel nu pot explica această tradiţie a regiei româneşti de film de a lăsa imaginea să curgă redundant, ca şi când ar fi ceva dincolo de ea.
Practic, însă, teoriile dau greş în Comoara. Explicaţia vine din semiotică: nu există predicaţie. Adică, pe limba noastră, nu se întâmplă nimic cu lucrurile şi personajele din imagini. E o constantă amânare a acţiunii şi, în loc să profite că povestea e simplă - teren ideal pentru dialoguri conflictuale - scenaristul Porumboiu preferă să umple povestea de tăceri şi dialoguri banale. Dovadă că filmul prinde viaţă abia în scenele în care Adi se ceartă cu specialistul. Până atunci, nimic. În plus, e decolorată tonalitatea filmului: nici dramatică, nici comică, nici între, nici tensionată.
Eu, unul, am apreciat mai mult imaginea filmului, semnată de Tudor Mircea, care duce camera extrem de lent de la personaj la altul, aproape insesizabil de lent, ca şi când ar urma ceva grav. E cam aceeaşi abordare a cadrului, prin traveling lent, plutit, de tip spectatorial, ca în Din dragoste cu cele mai bune intenţii (director de imagine Adrian Silişteanu). Totodată, am apreciat şi cadrele în care îi vedem pe Adi şi Costi săpând groapa în căutarea comorii - o groapă în formă de mormânt, metaforă amară pentru lăcomia care duce la moarte. Şi a, da, am apreciat mult jocul actoricesc rece, aproape robotic al personajelor. Nu e, de altfel, prima oară când regizorul optează pentru această stranietate a personajelor, care-şi spun replicile automatic, cu pauze largi, aproape în şoaptă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o taină. Repet, însă, toate acestea ar fi avut efect puternic dacă povestea ar fi avansat mai concret. Din păcate, Comoara e încă un caz care confirmă un adevăr usturător: lungmetrajul românesc are de învăţat multe de la scurtmetrajul românesc. Ca ritm, ca evoluţie narativă, scurtmetrajul e superior. Dovadă că mai vechile Visul lui Liviu şi Călătorie la oraş, tot ale lui Porumboiu (dar scurtmetraje) sunt mult mai consistente.
România - Franţa, 2015, 89 min
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu
Imagine: Tudor Mircea
Distribuţie (parţial): Cuzin Toma; Adrian Purcărescu
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..