Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nichita, Blaga şi Sorescu - atacanţii echipei de fotbal a educaţiei alternative - Ideo Ideis, 2015


, un interviu cu , ,

august 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se vorbeşte mult în ultimii ani despre nevoia de educaţie alternativă în şcoli. Mai mult la nivel teoretic. Practic, e aproape imposibil să schimbi un sistem de învăţământ bolnav până la ultimele viscere, care încurajează memorarea - în detrimentul gândirii proprii. Copiii noştri nu învaţă să aibă încredere în ei, nu sunt îndrumaţi să-şi găsească drumul, vocea din interior care să le spună ce să facă mai departe în viaţă. Nu le sunt încurajate competenţele, iar dorinţa de a face artă în orice fel e privită cu suspiciune şi îndoială de cei mai mulţi dintre părinţii sau profesorii lor.
La Ideo Ideis aflăm în fiecare an că se poate face educaţie şi altfel. Cei peste 200 de liceeni prezenţi aici învaţă despre cum îşi pot depăşi limitele. Află că nimic nu e imposibil. Pe lângă asta, învaţă, la propriu, despre cultură. Citesc, scriu, joacă teatru, cântă şi dansează, avându-i mentori, traineri şi îndrumători pe unii dintre cei mai importanţi oameni din cultura românească.
M-am întâlnit, într-o seară toridă de Alexandria, cu trei dintre aceşti copii. Trei din 200. De ce aceşti trei copii? Pe ei tocmai îi văzusem jucând o adaptare după
Harap Alb (jucată împreună cu Drama Club din Botoşani, trupa de teatru al Colegiului Naţional A.T. Laurian), o poveste pe care o ştim cu toţii, semn că şi copiii noştri cresc cu aceleaşi poveşti. Singura diferenţă este că ei, copiii din liceele care au trupe de teatru, sunt îndemnaţi să-şi caute în ei personajele, să înveţe din fiecare şi, în acest fel, să crească pregătiţi pentru ce va fi să li se întâmple în viaţa de adult.
Theodor Şoptelea (17 ani), Sorina Băleanu (17 ani) şi Paul Nistor (19 ani) au fost, pentru o oră şi un pic, vocea unei generaţii obişnuite să aibă libertatea de a cere. Asta pe lângă libertatea esenţială de a căuta şi a se căuta. O generaţie care se uită în urmă prin clasicii literaturii şi priveşte înainte cu naivitatea adolescenţei completată de maturitatea unor oameni obişnuiţi, deja, să muncească pentru a-şi creşte pasiunile
.


Oltea Zambori: Voi de ce aţi vrut să faceţi teatru la liceu? Cum aţi ajuns să faceţi parte dintr-o trupă de teatru?
Theo: Eu am făcut fotbal până în clasa a VII-a. M-a chemat Sorina (Băleanu - n.r.) la preselecţie şi am fost acceptat în Drama Club. Ştiam câteva lucruri despre teatru, mergeam cu părinţii la spectacolele din Botoşani. Părinţii mei sunt apropiaţi de artă: mama e poet, tata e pictor. Partea interesantă e că avusesem de ales: să merg în excursie cu colegii de clasă sau să merg la preselecţie. Am ales preselecţia, iar colegii mi-au trimis o grămadă de poze din excursia aia. Nu mi-a părut rău că n-am mers. Viaţa mea s-a schimbat din momentul în care am întrat în Drama Club şi se învârte în jurul trupei. Probabil, dacă nu făceam asta, aş fi spart seminţe pe undeva.
Paul
: Am ajuns la clubul de teatru pentru că m-am îndrăgostit de o fată. Am întâlnit-o când eram în clasa a şasea - pe vremea aia eram băiatul care se împrieteneşte cu fata. Ştiam că merge la preselecţie la Drama Club, am mers şi eu şi am fost acceptat. Lumea din jurul trupei e cu totul alta decât mi-aş fi închipuit, iar primul Ideo la care am participat mi-a schimbat viaţa total: atunci m-am hotărât că vreau să fiu actor, iar la toamnă am examen de admitere la UNATC.
Sorina: Pe mine m-au chemat la preselecţii după ce m-au văzut jucând în teatrul din Botoşani. Aveam 11 ani şi colaboram la un spectacol. Ei m-au ales, eu am vrut, a fost aproape predestinat.

O.Z.: Primiţi susţinerea părinţilor? Dar a profesorilor?
Theo: Părinţii m-au susţinut de la început. Nu prea aveau încredere în ceea ce se întâmplă la clubul de teatru, dar aveau încredere în mine, întotdeauna mi-au sprijinit alegerile. Mama şi tata sunt foarte diferiţi: dacă mama se implică uneori şi în managementul trupei, tata e în lumea lui şi se bucură că mi-am găsit un drum. Fără sprijinul lor probabil că nu aş fi avut atâta interes. Până la urmă, cred că ăsta e rolul unui părinte: să-ţi insufle încredere.
Paul
: Şi eu sunt foarte norocos: părinţii mei nu doar că mă sprijină, dar vin şi în ţară, la fiecare reprezentaţie. Recunosc, îi apreciez cu adevărat doar de puţin timp. Până acum am avut totul de la ei, oricând am vrut; nu mi-au interzis nimic, întotdeauna mi-au zis să încerc şi să aleg ceea ce cred eu că e mai bine. Zi-ne cu ce putem să te ajutăm mi-au spus de fiecare dată când am vrut neapărat să fac ceva.
Sorina: Eu sunt crescută în teatru şi am avut întotdeauna susţinere în direcţia asta. La un moment dat şi-ar fi dorit altceva pentru mine, dar doar pentru că ei ştiu cât e de greu să te susţii financiar din teatru. Totuşi, niciodată nu m-au oprit din a-mi urma dorinţele.

O.Z.: Lucraţi la rolurile pe care le jucaţi? Cum?
Paul: Primul rol pe care l-am jucat în Drama Club a fost unul care nu exista în textul original. Nu ştiam cum şi ce o să fac, dar am găsit cheia după ce am ajuns la Ideo în acel an. Ideo mi-a lărgit orizontul, am simţit schimbarea din momentul în care am ajuns până când am plecat. Am plecat alt om de la Alexandria.
Theo: Mi se pare foarte interesant să studiez un rol. De obicei, ne punem toţi din trupă să discutăm rolurile şi habar n-avem de unde vin atâtea variante în care putem să abordăm personajele.
Sorina: Când studiez un rol, descopăr lucruri în mine. Am avut multe momente în care am zis că nu pot, că e prea greu, pentru că nu găseam în mine ce trebuia să transmit. Până la urmă, momentele astea te fac să găseşti variante. Întotdeauna le găseşti.

Copiii ăştia sunt fascinanţi. M-am surprins uitându-mă la ei cu admiraţie nedisimulată şi, în unele momente, cu invidie. Ei nu mai au nevoie să îşi caute încrederea în ei, aşa cum am fost eu (sau cei din generaţia mea) nevoită să fac. Sunt extraordinar de deştepţi, de creativi, de intuitivi, numai buni de lăsat să se descurce (cu succes) în viaţă. Au în sânge ideea că valoarea lor e dată de lucrurile pe care le fac, de ceea ce construiesc în ei, nu de obiectele din jurul lor - de care doar se folosesc pentru a-şi uşura viaţa.
Părinţi, sprijiniţi-vă copiii, lăsaţi-i să se caute, să se dezvolte prin aptitudini, nu prin teze la matematică. Încurajaţi-i să se exprime prin artă, lăsaţi-i să danseze şi să picteze. Să se maimuţărească în oglinzi pentru un rol imaginar într-un spectacol de teatru. Puteţi fi siguri că aşa vor fi mult mai bine pregătiţi pentru momentul în care voi nu veţi mai fi lângă ei ceas de ceas.
Am să închei cu vorbele lui Theo, fostul mic fotbalist, a cărui pasiune pentru acest sport n-a pierit odată cu acceptarea lui în clubul de teatru al liceului
. Citesc poezie. Nichita, Blaga, Sorescu. Dacă aş putea să fac o echipă de fotbal cu poeţi, ăştia trei ar fi linia de atac.



 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer