Momente din Ideo Ideis, 2015

E seară, e cald. Ajung în Alexandria. Maşinile merg lent pe şosele. Mă opresc la o alimentară să îmi iau ţigări. Îmi amintesc că magazinele din Alexandria sunt retro. Îmi place asta, face să pară că timpul nu a trecut deloc.

Trec prin părculeţul de lângă Casa de Cultură. Inima începe să bată mai tare. Încep să văd oameni cu ecusoane la gât. Mă opresc pe o bancă şi îmi schimb tricoul negru cu unul cu Ideo Ideis. Ajung în faţă Casei de Cultură.

O mare de oameni vine să mă îmbrăţişeze şi îmi amintesc că Ideo e locul unde oamenii se îmbrăţişează des. E cald şi suntem transpiraţi, zâmbim şi nu ştim ce să spunem. Mă uit în ochii lor, râd. Scot pachetul de ţigări pe care tocmai l-am luat. Mulţi oameni îmi cer rând pe rând câte o ţigară, eu le zâmbesc şi le dau. Verific noaptea, înainte de culcare, pachetul. E gol. Mă culc fericit.

E ora 9 dimineaţă. Mă trezesc în cortul gigantic de lângă piscină. Se aud voci de după paravanele care ne delimitează camerele. Îmi pun costumul de baie pe mine şi mă arunc în piscină. Stau puţin sub apa rece.

Fac un experiment şi mă duc la ateliere cu participanţii, aşa cum făceam când eram în liceu. Mă duc cu trupa din care am făcut parte. Închidem ochii şi transmitem un impuls de la unul la altul printr-o strângere de mână. Ascultăm sunetele din jur. În depărtare se aud vocile unor oameni care probabil se grăbesc undeva, un lătrat de câine, sunete din celelalte săli de atelier. Primesc impulsul în mâna stângă şi îl dau mai departe în mâna dreaptă.

Deschid ochii. E ultima zi de atelier. Mă simt uşor bătrân pe lângă toţi participanţii care au ca medie de vârstă 16 ani. Cele trei grupe de la atelierele de muzică şi ritm se reunesc. Încercăm să facem un cor polifonic gigantic. Alexei ne roagă să facem linişte. Se aud doar respiraţiile noastre. Alexei începe să cânte la acordeon. Noi simţim vibraţia şi adăugăm rând pe rând ritmuri. Facem mai multe coruri de voci care se completează. Raul adaugă un pian de fundal. Cretzu cântă la tobe. Sunetele cresc şi ne umplu. Ne uităm unii la alţii din ce în ce mai implicaţi. La un moment dat cineva se ridică de pe scaun. Ne ridicăm toţi, batem ritmurile tot mai tare, cântăm vocile tot mai accentuat şi dansăm. Suntem 70 de oameni care dansează la ora 5 după-amiază. Şi nu mă mai simt bătrân.

Vorbesc cu un participant despre dansul de după-amiază. Eu îi spun că mi s-a părut magic. El îmi răspunde zâmbind înţelept: "Nu e magic, e cum ar fi normal să fie lumea".

E noapte spre dimineaţă. Stăm pe şezlonguri. Cineva ia chitara şi cântă despre iubirile lui, "eşti ultima ţigară la miez de noapte". Unii bat uşor ritmul cu picioarele, alţii dau din cap, alţii se uită la el cu un mic surâs în colţul gurii. Cerul se luminează uşor, ştim că ar trebui să dormim şi că mâine o să fim obosiţi dar nu prea ne mai vine să facem ce ar trebui.