Ne scoatem tenişii, apoi zburăm - Ideo Ideis, 2015

Imaginează-ţi că asta este Dunărea. Suntem pe partea cealaltă a malului. Într-o ţară străină. Devenim şi noi străini. Străini pentru cei din ţara străină. Dar, apoi, ne scoatem tenişii şi zburăm. Ne afundăm degetele obosite în pământ. Şi pământul devine atât de mult al nostru, încât nu mai suntem străini. Suntem de-ai lor. Doar că, vezi tu, începem să murim puţin pentru cei de pe malul celălalt. Primul. Străini pentru noi, de noi... Şi începe să ne fie teamă. Şi ne dorim ca Dunărea să dispară. Să nu mai fim străini. Zburăm din nou. Ca să ne amintim. Să revenim pe primul pământ. Numai că toată lumea ne-a uitat. Pentru ei, am murit.
 
Aceste rânduri au fost rostite într-unul dintre "momentele" mele de meditaţie, pe nişte cărări abătute, însoţite de un cioban, un pod fragil, o populaţie de ciori netemătoare şi o apă, pe care voiam din tot sufletul s-o consider ca fiind Dunărea :). Acestea sunt frânturi de Ideo Ideis. "Magazinul" Penny, îngheţata "care-se-topeşte-la-contactul-cu-teatrul", parcul fără statui, Casa de cultură cu o rampă ruginită drept intrare pentru participanţi, restaurantul Conciato cu celebrul meniu de 13 lei (crochete de pui, piure - transformat, uneori, de prietenul nostru chelner în cartofi prăjiţi - şi salata de varză, fără să uităm de minunatul şi prea rapidul fresh de portocale). Autograf Marius Manole, şerveţel cu sigla Ideo Ideis, program Ideo Ideis, pisici intelectuale, zâmbetul străinilor, evantaiul improvizat, fuga prin dispariţie.
 
Cele 1.000 de raze de soare care te făceau să devii erou. Un erou care luptă să ajungă la Pisica Verde. Pisica Verde, Jocul de-a teatrul. Mica mea minune Ideo Ideis de a întâlni o persoană pe care voiam de mult timp să o cunosc. Aplauzele. Strigătele. "Hei"-urile plăcute din faţa Casei de Cultură. Capsula timpului ("A se deschide in 2114" - m-am angajat în această misiune). Lacrimile. Frumuseţea. Fericirea. Lampionul întreg şi cel jumulit, cu intenţia de a face un foc de tabără. Flori de mentă arse, pentru a alunga ţânţarii, care se luptau cu fumul greoi şi plăcut, la fel cum ne luptam noi cu ei. Ploaia chemată printr-o atingere a capetelor ("Să mai dăm o dată, ca să anulăm absenţa ploii. Aşa. Acum sigur o să vină ploaia.").  Fata cu chip de păpuşă de ceară, care mi-a zâmbit când mergeam pe acele drumuri ascunse. Zgomotul. Întunericul de pe scenă. Mirosul râsetelor de seară. Apoi, întoarcerea. Bucureşti. Aşteptarea unei prietene în Gara de Nord (şi ea participantă la Ideo), pentru a fugi cu trenul la Severin.
 
Acasă. Sucul de la Mc, care devenise pentru mine un adevărat "fresh de portocale". Întrecerea cu trenul. Zâmbetul copilaşilor care ne făceau cu mâna de la vagonul vecin. Amintirea.