Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, promoţia 2015, clasa prof. Miriam Cuibus
Participă la Gala Hop, la secţiunea Individual, cu Istoria muzei mele Dada, de Jerome Rothenberg.
Lorena Copil: Care ţi-e cea mai dragă amintire despre teatru?
Ana-Maria Pop: Aaa! Îmi place întrebarea asta! Cred că una dintre cele mai dragi amintiri despre teatru e cea din clasa a III-a când învăţătoarea noastră a lucrat cu noi Albă ca Zăpada, eu fiind în rolul principal, iar la scena în care am murit după ce am muşcat din măr, piticii mă conduc înspre sicriul de cleştar şi unul dintre ei m-a scăpat pe scările care duceau spre scenă. În momentul acela toată sala a început să râdă pentru că eu nu mă mişcam deloc iar ei se chinuiau să mă ridice din nou. Au reuşit asta după vreo 10 minute.
L.C.: Ce-ţi stârneşte interesul?
A.-M.P.: Lucrurile noi care mă scot din zona de confort şi mă provoacă să fiu creativă şi spontană. De exemplu, ador să fac lucruri care mă sperie în primă instanţă, dar le fac, iar sentimentul de după e ca un level trecut la cel mai iubit joc de pe calculator din copilărie... poate Mario sau Need for Speed.
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul tău preferat (care e...?), cum ar arăta aceasta?
A.-M.P.: Asta e cu schepsis. Mi-ar plăcea totuşi să stau la un vin cu Lady Macbeth.
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
A.-M.P.: Îmi place tare mult că suntem o generaţie care e bună prietenă cu libertatea de exprimare şi atunci ne putem manifesta toate nebuniile şi ideile în mod creativ. Plus că publicul mi se pare mult mai deschis şi chiar dornic de a se lăsa învăluit de nebuniile spectacolelor. Asta în cazul în care ele există.
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
A.-M.P.: Nu cred că trebuie să înţeleagă nimic. Dacă vrea să facă asta cu adevărat, în cel mai bun caz cred că este condus de dorinţă şi iubire faţă de teatru. Dar nu cred că va înţelege ceva vreodată, oricât de mult ar avansa în meseria aceasta. Cred că pur şi simplu disciplina şi consecvenţa se vor ataşa comportamentului său, iar vieţile personajelor cu care se va întâlni îi vor îmbogăţi sufletul cu siguranţă. Viziunea asupra sa şi a celorlalţi cred că se va schimba inevitabil. Şi asta e bine!
L.C.: De ce ţi-e frică?
A.-M.P.: Mi-e teamă că nu am să reuşesc să fac tot ce mi-am propus în viaţa asta.
L.C.: Ce te stimulează?
A.-M.P.: E paradoxal, dar mă stimulează atât reuşitele cât şi eşecurile. Nu cred că am un motoraş setat pe un buton anume. Uneori mă surprinde soarta şi mă bucur pentru fiecare persoană frumoasă şi sinceră care apare în cadru şi are încredere în mine.
L.C.: Dacă nu teatru, ce?
A.-M.P.: Teatru.
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
A.-M.P.: La oameni şi la sinceritatea lor. Dacă acestea două se pierd, n-aş putea să găsesc un alt înlocuitor. Cred foarte mult în conexiunile dintre persoane şi coincidenţele reprezintă un deliciu în viaţa mea.
L.C.: Ce te face fericită?
A.-M.P.: Când lumea asta mare îmi mai dezvăluie din tainele ei şi simt un soi de bucurie şi împlinire care sunt greu de descris. Normal că mă face fericită şi îngheţata de vanilie, iar dacă este şi puţin topping de caramel pe deasupra, e perfect. Atunci cred că e momentul să primesc veşti proaste, voi şti să le gestionez de 10 ori mai bine decât în mod normal.
L.C.: Dragă publicule...
A.-M.P.: ... te rog să fii răbdător şi sincer.