Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, clasa prof. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP, la secţiunea Individual, cu Un Dada clown, colaj din poezii de Tristan Tzara, Saşa Pană şi Hans Arp.
Lorena Copil: Care ţi-e cea mai dragă amintire despre teatru?
Maria Teodora Filip: Una dintre amintirile mele dragi este lucrul la spectacolul Azilul de noapte împreună cu colegii mei, la o fostă fabrică de tăiţei de pe Strada Paleologul nr. 3. Acea încăpere devenise un fel de atelier, băieţii construiau cuşti, noi fetele făceam curăţenie şi ne întrebam de fiecare dată: "Domne... ce facem cu praful ăsta?". Devenise casa noastră şi mi-am dat seama că lucrul la spectacol începea chiar din punctul în care dădeam cu mătura sau capsam mocheta pe gradenele construite din lemn găsit în spatele blocului sau în magaziile noastre. Chiar îmi este dor şi îmi pare rău că nu mai putem juca acolo.
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul preferat, cum ar arăta aceasta?
M.T.F.: Ar arăta ca o zi în care sunt cuprinse toate anotimpurile. Va ploua, va fi soare, va ninge, va fi vînt şi vor zbura frunzele. Personajul cu care vreau să îmi petrec o astfel de zi este Matilda, din piesa Efectul razelor gamma asupra anemonelor de Paul Zindel.
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
M.T.F.: Îmi place foarte mult nebunia lor. Colegii mei îmi dezvoltă foarte mult creativitatea prin libertatea şi relaxarea cu care lucrează.
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
M.T.F.: Că teatrul nu înseamnă să înveţi nişte replici, că pentru cinci minute de aplauze investeşte luni de zile de muncă şi că vor fi zile în care este posibil să îi piară entuziasmul şi să i se pară că această meserie este de fapt un hobby pentru oamenii bogaţi care iau roluri fără ca măcar să se prezinte la casting. Deşi este greu de acceptat, meseria asta înseamnă jertfă.
L.C.: De ce ţi-e frică?
M.T.F.: De singurătate.
L.C.: Ce te stimulează?
M.T.F.: De cele mai multe ori frica de ratare. Asta mă ambiţionează cel mai tare. Ştiu că există posibilitatea să nu profesez şi asta mă ţine activă.
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
M.T.F.: La căţeluşa mea, Bety.
L.C.: Dacă nu teatru, ce?
M.T.F.: Orice job care nu m-ar pune în situaţia de a rupe legătura cu teatrul, să pot avea timp să merg la nişte cursuri şi să fac un spectacol cu colegii mei.
L.C.: Ce te face fericită?
M.T.F.: Clipa în care văd un bebeluş. Am realizat că oricât de supărată aş fi, în clipa în care văd un copil mic încep să zâmbesc.
L.C.: Dragă publicule...
M.T.F.: Îmi place tare mult când vii deschis şi plin de entuziasm la teatru, când reacţionezi la tot ce ţi se dă în jur. Prin tine mă verific de fiecare dată şi prin tine mă împlinesc.