Studii: Universitatea de Arte, Târgu-Mureş, promoţia 2011, clasa lect.univ. Drd. Monica Ristea
Participă la Gala HOP, la secţiunea Grup, în spectacolul Da Da Vacanţa!, fragment din Steaua fără nume de Mihail Sebastian
Lorena Copil: Care ţi-e cea mai dragă amintire despre teatru?
Radu Tudosie: Cea mai dragă amintire, sau mai degrabă cele mai dragi amintiri despre teatru ar fi Proiectele Europene de la Teatru '74 din Târgu-Mureş. Primul proiect a fost senzaţional. "Ne-am întâlnit" trei şcoli de teatru: Mureş, Cluj şi Sibiu. Am lucrat şi ne-am distrat împreună. Am făcut o mulţime de workshop-uri care ne-au ajutat enorm. Al doilea proiect mi-a dat oportunitatea să fiu sub "comanda" lui Cristi Juncu, Cosmin Ardeleanu şi Theo Marton. A fost extraordinar şi voi povesti toată viaţa despre acel proiect, despre acel spectacol şi despre acei oameni darnici (ne-au dăruit câte ceva din experienţa lor) şi le voi fi recunoscător mereu.
L.C.: Ce-ţi stârneşte interesul?
R.T.: Orice îmi dă adrenalină (zâmbet). În teatru, lucrul la fiecare spectacol sau lucrul cu un nou regizor. În alpinism, o altitudine mai mare decât cea la care am mai fost şi aşa mai departe.
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul tău preferat (care e ...?), cum ar arăta aceasta?
R.T.: Clar aş petrece o zi cu Iago. Scurt pe doi, Iago ar arăta aşa: Kenneth Branagh. De asta nu cred că aş vrea să îl joc pe Iago, chiar dacă este personajul preferat - mi-ar veni în minte numai acel Iago.
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
R.T.: Paradoxal, îmi place un lucru rău, şi anume că suntem mulţi, mulţi faţă de vremurile trecute, daaaar asta stârneşte "competiţia" şi asta înseamnă evoluţie într-o oarecare măsură. Totuşi, e trist că România produce actori pe bandă rulantă în situaţia în care locurile din teatre sunt foarte limitate, din mai multe puncte de vedere (nu intrăm în detalii).
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
R.T.: Să înţeleagă verbul "a dărui"!
L.C.: De ce ţi-e frică?
R.T.: De a pierde. Nu vă grăbiţi să interpretaţi! Nu e vorba de a câştiga sau a pierde ci de a pierde persoanele dragi: părinţii, bunicul, mătuşa, iubita, copilul, pardon căţeluşul meu - Otto sau, pe numele lui întreg, Flavio Briatore von Habox, şi câţiva prieteni, zic câţiva pentru că prietenii adevăraţi "îi numeri pe degete".
L.C.: Ce te stimulează?
R.T.: Speranţa!!!
L.C.: Dacă nu teatru, ce?
R.T.: Pffff, tzzzzzzz, fff, mmmmmm. Nu ştiu, nu cred că pot face un alt lucru cu atâta plăcere, dar, dacă voi fi forţat în vreo formă sau alta (sper din suflet că nu), voi face alpinism utilitar, dar nu în ţară.
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
R.T.: La viaţăăăăăăăăăăă!!!!
L.C.: Ce te face fericit?
R.T.: În fiecare zi, Otto mă face fericit. De fiecare dată când am un spectacol sunt fericit. De fiecare dată când învăţ un lucru nou primesc o doză de fericire. Ideal ar fi să găseşti o doză de fericire în orice.
L.C.: Dragă publicule...
R.T.: Îţi mulţumesc din suflet că exişti de atâţia ani, mii de ani, şi îţi mulţumesc / îţi mulţumim că trăieşti emoţiile odată cu noi şi că ne vedem la final de spectacol. Te-aş ruga să creşti exponenţial, să chemi câte un prieten, câte o prietenă la Teatru şi să ne bucurăm împreună!!!