Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, promoţia 2011, clasa prof. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP, la secţiunea Grup, în spectacolul Copacul de Anca Ştefan
Lorena Copil: Ce ţi s-a întâmplat de la HOP 2012 încoace?
Graţiela Bădescu: Imediat după Gala HOP din 2012 m-am angajat la Teatrul Dramatic I.D. Sârbu din Petroşani, unde am stat o stagiune jumătate. Am locuit practic un an în teatrul din Petroşani. Acum când mă uit înapoi mi se pare foarte simpatică experienţa. Dar bine, am şi simţul umorului. Drumurile la Bucureşti deveniseră un fel de excursii la New York. Ce a fost bine acolo e că într-un an am lucrat în mai mult de 10 spectacole. În paralel începusem şi colaborarea cu lorgean theatre, unde joc în 3 spectacole scrise de dramaturgi contemporani (Talk to the Bomb, de Rucsandra Pop, Why so serious de Anca Ştefan şi Huevos Congelados tot de Rucsandra Pop, care e încă în lucru).
În 2013 m-am întors în Bucureşti la Master. Expediţiile mele teatrale în ţara fuseseră foarte intense şi aveam nevoie să-mi clasez cumva informaţia. Şi în ultimii doi ani am tot clasat şi răsclasat. Nefiind integrată în sistemul de stat, am construit cât am putut în zona independentă. Între repetiţiile de la spectacolele de Masterat (Pescăruşul - regia Gelu Colceag şi Cele două orfeline - regia George Ivaşcu) am făcut mai multe readinguri cu La nimfomane de Rucsandra Pop în cadrul platformei de teatru româno-american Bucharest Inside the Beltway. Ăsta e spectacolul pe care îl construim acum.
Mai lucrez la un spectacol care va folosi facebookul în timp real - un proiect extrem de interesant. Şi pentru că actorul din ziua de azi nu poate să nu fie şi un pic antreprenor m-am implicat trup şi suflet în Festivalul Fringe de la Sibiu şi în toate proiectele Hydra Society, un organism cultural cu mai multe capete care promovează creaţia contemporană, teatrul independent şi spiritul colaborativ.
Au fost multe satisfacţii, inclusiv premiu pentru cea mai bună actriţă în rol principal la Gala Absolvenţilor. Ştiu că nu e un Oscar, dar ca actor tânăr îţi face bine recunoaşterea - îţi menţine ridicatî încrederea în tine când umbli mereu pe nisipuri mişcătoare.
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
G.B.: Când mă gândesc la generaţia mea mă gândesc mă toţi oamenii cu care m-m întâlnit şi am lucrat atât la teatrul din Petroşani, cât şi la UNATC - licenţă şi Master, dar şi la cei pe care i-am cunoscut colegi ai colegilor. Şi mă gândesc la dramaturgii contemporani cu care lucrez deja de 5 ani. În 2013 am participat la preselecţia pentru Gala Hop şi, deşi n-am trecut, am plecat acasă extrem de fericită. Pentru prima oară am simţit că cei pe care îi vedeam sunt generaţia cu care cresc. Profu' meu, Florin Zamfirescu, ne tot arunca pastila cu "generaţia cu care voi creşteţi". Am înţeles la ce se referă după câţiva ani, atunci când am văzut cum se amestecă în diverse contexte "produsele" diferitelor şcoli de teatru din ţară. Şi cred că sunt norocoasă că am jucat în toată ţara cu oameni din toată ţara.
Generaţia din care fac parte a început să înţeleagă că scopul principal e lucrul, şi nu cărei tabere îi aparţii, că a face parte dintr-o echipă înseamnă generozitate şi nu individualitate, că schimbul de informaţie ne ajută pe toţi, şi că dacă cineva de lângă ţine creşte, creştem toţi.
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul preferat (care e ...?), cum ar arăta aceasta?
G.B.: O zi cu personajul preferat variază în funcţie de sezon. Sezonul ăsta mi-aş petrece o zi cu Karen (interpretată de Meryl Streep) din Out of Africa. Ar fi o zi în care n-aş vorbi extrem de mult, dar aş înţelege multe despre nobleţe şi sălbăticie, despre zbor, ar fi o zi despre tăcere, despre adevăratul rege al junglei şi despre ce-ţi aparţine de fapt. O zi despre orgoliu, acţiuni şi asumare. O zi despre tine şi despre cât poţi să controlezi de fapt tot ce-i în jurul tău. O zi despre proiecţii şi despre muzică în pustietate. O zi despre cum e să stai în moment.
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
G.B.: Un om care vrea să facă teatru trebuie să înţeleagă că "viaţa bate filmul". Întotdeauna. Mai în glumă mai în serios, cam aşa e. Partea de "meserie" se învaţă, tehnica se deprinde, dar munca ta de fapt se extinde în tot restul timpului tău. Traseul şi percepţia fiecăruia, sunt diferite. Şi de aici porneşte tot. Unii îţi spun că energia contează, alţii că imaginea, alţii că gândul, alţii că forma. Şi tu trebuie să decizi ce contează cel mai mult pentru tine şi nu e uşor pentru că în teatru lumea e vocală şi convingătoare. Mai ales când eşti tânăr.
Un lucru e sigur: la teatru nu e ca la corporaţie, nu s-a inventat încă cultura organizaţională, nu s-a inventat cursul de cum să primim sau să dăm un feedback, de cum să fim atenţi la ceilalţi şi să n-o luăm personal. La teatru sunt sau nu sunt bani, şi când sunt, nu sunt chiar atât de mulţi, dar noi ne încăpăţânam să facem ce ştim mai bine. Adică artă şi cultură.
Printre actori, citatul Ninei din actul IV a devenit mitologie: "Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa (...) importantă nu e gloria, nu e succesul, ci puterea noastră de a îndura". Eu cred că mentalul nostru colectiv (al tinerilor actori) are înmagazinat acest citat puternic. Când am lucrat la Pescăruşul (Arkadina), am înţeles, în sfârşit, de ce e o comedie. Dacă perspectivă Ninei e sinceră, dramatică şi asumată, perspectivă Arkadinei e foarte simplă: "Eu am o regulă, un principiu: nu privi în viitor. Eu nu mă gândesc niciodată nici la bătrâneţe, nici la moarte". Mi s-a părut atât de firească perspectivă Arkadinei, încât m-am întrebat cum de am crezut atâţia ani în vorbele Ninei.
Revenind la întrebare, cred că cineva care vrea să facă teatru asta ar trebui să înţeleagă: că perspectiva e o chestiune de moment.
L.C.: De ce ţi-e frică?
G.B.: Mi-a fost foarte multă vreme frică de ratare. Dar până la urmă am acceptat că "ce e val ca valul trece", vorba poetului. Şi aici mă refer şi la alea bune şi la alea rele. Acum am o doză de frică constantă când vine vorba de noi începuturi, pentru că ştiu că eu sunt responsabilă de opţiunile mele. Mă antrenez să mă pot reinventa mereu.
L.C.: Ce te stimulează?
G.B.: Oamenii cu care reuşesc să intru în rezonanţă. Şi din când în când mirarea de a înţelege cât de diferiţi suntem de fapt. Şi mă mai stimulează gândul că avem capacitatea de a ne construi propria istorie.
L.C.: Dacă nu teatru, ce?
G.B.: Am trecut prin toate etapele: de la teatru visez, teatru respir, la renunţ la tot sau plec în Uganda şi fac bine unor oameni mai puţin norocoşi decât mine. Până la urmă, teatrul e un domeniu ca oricare altul. Aşa cum noi vorbim constant de teatru, aşa vorbesc şi medicii despre medicina lor. Suntem diferiţi doar pentru că noi nu lucrăm cu bisturiul, ci cu propria noastră fiinţă. Mecanismul teatrului e deja instalat în sistemul meu. Dacă mâine aş lucra în alt domeniu, sunt convinsă ca aş aplica tot regulile pe care le-am învăţat din teatru.
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
G.B.: În ultima vreme m-am prins că "renunţarea" e o setare obligatorie. Există momente în care trebuie să renunţi. Sau eşti forţat de împrejurări să renunţi pentru că bătălia nu e dreaptă. Încerc să nu renunţ la a fi eu în fiecare zi, cu ochii deschişi, conştientă de fiecare experienţă. Încerc să nu renunţ la starea de fluiditate, care cred că mă caracterizează.
L.C.: Ce te face fericită?
G.B.: Eu şi fericirea n-am avut un dialog facil de-a lungul timpului. Se zice că actorii sunt "personalităţi accentuate cu echilibru foarte fragil", iar eu am înţeles că pe undeva mă încadrez în tipar. În funcţie de moment şi de context fie debordez de volubilitate şi de energie pozitivă, fie sunt sobră şi serioasă cu un zâmbet calm pe buze. E ca şi cum m-aş fi născut în două zone ale lumii total diferite. Sunt fie o nomadă cu pielea arsă de soare, fie o nordică implacabilă. Locuindu-mă practic doi oameni, am început să îmi dau seama că îmi găsesc fericirea fix în echilibru. A fost un drum mai anevoios, dar am aterizat într-o zonă bună.
Câteodată mă face fericită liniştea, câteodată agitaţia. Câteodată mă face fericită o plimbare pe Magheru noaptea, câteodată o plimbare pe străduţe cu case cu iederă. Câteodată mă face fericită compania oamenilor apropiaţi. Câteodată mă face fericită smoothie-ul meu de dimineaţă, câteodată mă fac fericită goodies-urile mâncate noaptea la seri de chicoteală. Încerc să cuplez fericirea cu "aici şi acum". Şi încerc să mă las să "mi se intâmple" lucrurile în viaţa mea de zi cu zi. Dar am deprins acest obicei de a mă urmări constant şi de a înţelege de ce acţionez cum acţionez şi unde e echilibrul.
L.C.: Dragă publicule...
G.B.: Mulţumesc că eşti mereu acolo. Mă bucur că avem ocazia să experimentăm împreună, să respirăm aceleaşi emoţii!