Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, promoţia 2015, clasa prof. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP, la secţiunea Individual, cu textul Trei virgulă şaişpe, după "Cuvânt de deschidere" de Gherasim Luca.
Lorena Copil: Care ţi-e cea mai dragă amintire despre teatru?
Sonia Divile: Îmi rezerv dreptul de a răspunde la această întrebare după 30 de ani de carieră în teatru, când voi fi văzut mai multe interviuri cu actori mari care au răspuns la aceeaşi întrebare.
L.C.: Ce-ţi stârneşte interesul?
S.D.: Momentan, nimeni. A fost cineva, dar l-am speriat...
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul preferat, cum ar arăta aceasta?
S.D.: Personajul preferat este întotdeauna cel la care lucrez ACUM. Iar momentan lucrez la un personaj, un om politic, o femeie care a rupt tiparele căţărându-se cât de sus a putut în condiţiile în care în România se pune încă problema femeilor ca minoritate în Parlament. Suntem încă o categorie defavorizată care este formal reprezentată pentru a umple spaţiile goale. Nici măcar nu există un cuvânt pentru o femeie politician şi cred că el ar trebui să existe. Aşadar dacă mi-aş putea petrece o zi cu ea, am merge împreună la Academia Română şi am cere introducerea în dicţionar a cuvântului fepolitician.
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
S.D.: Nu sunt Nicolae Iorga, şi chiar dacă aş fi, nu m-aş lansa în astfel de speculaţii. Să-i lăsăm pe alţii să ne construiască statui.
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
S.D.: Dacă vrei să faci teatru, înţelege că mulţi vor să facă teatru, că tu trebuie să descoperi ceea ce te face pe tine unic şi să joci cartea aceea. Sunt actori care îşi formează o anumită personalitate în viaţa reală, care funcţionează şi pe scenă şi se joacă pe ei aşa. E un fel de pilot automat. Pilot la care adaugi coordonatele călătoriei. Şi mai cred că trebuie să îţi găseşti credinţa, să vezi ce te-a traumatizat pe tine în copilărie, ce te dezgustă pe stradă, ce vrei să schimbi...
Dar nu sunt reţete, sau cel puţin nu cred eu în reţete şi nu cred că dacă vrei să fii actor, trebuie să arăţi nu ştiu cum sau să ai vocea potrivită pentru teatru. Am crezut multă vreme că eu nu voi putea face teatru pentru că nu sunt într-un anumit fel. Lucrurile acelea mă blocau pe scenă. Trebuie să scapi de ele ca să începi să produci. Teatrul este un produs:). Teatrul trebuie să fie util. Teatrul trebuie să fie făcut pentru oameni şi nu de dragul artei.
A! Şi e drăguţ când poţi să plângi în personaj, e şi mai drăguţ când poţi să te stăpâneşti dar nu asta contează, e mai important ce se întâmplă până la plâns.
Aaa! Şi ascultă-ţi instinctul.
Şi încă un lucru şi chiar închei: creează continuitate în tot ceea ce faci. Continuitatea dă naturaleţe.
L.C.: De ce ţi-e frică?
S.D.: De mama şi de tata mi-a fost întotdeauna frică. Mi-e frică să nu mă bată. În rest, de moarte... ce să vă spun? Mi-e frică şi să ies pe stradă când văd ce nenorociri se întâmplă la televizor. De televizoare să vă fie frică... ochiul dracului.
În general, ceea ce nu ştii, nu te preocupă, nu îţi face probleme.
L.C.: Ce te stimulează?
S.D.: L.O.V.E
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
S.D.: La apă. Nici dac-aş fi robot.
L.C.: Ce te face fericită?
S.D.: Filmele bune şi teatrul bun - din cauza asta am dat la facultatea de actorie. Pe urmă am descoperit că şi procesul de a face teatru e provocator iar apoi am început să mă bucur de lucrurile mici şi de lacrimi. Dar sunt destul de nemulţumită de ceea ce se întâmplă în jur, nu am mulţi prieteni şi sunt şi săracă. Ce să zic? E frumos la Costineşti!
L.C.: Dragă publicule...
S.D.: Educă-te sau mori!