Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, promoţia 2012, clasa prof. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP, la secţiunea Grup, în spectacolul Copacul de Anca Ştefan.
Lorena Copil: Care ţi-e cea mai dragă amintire despre teatru?
Aron Alexandru Lucian: Una din cele mai dragi amintiri trebuie să fie de când am fost angajat al Teatrului Dramatic I.D. Sîrbu din Petroşani şi jucam în spectacole pentru copii. La final, indiferent de cât de bun sau prost fusese spectacolul ce le era prezentat pe scenă, când venea momentul în care cortina cade şi noi urma să ne îndreptăm spre cabine, copiii erau de fiecare dată în extaz, ne făceau cu mâna şi urlau de fericire. Parcă de fiecare dată mă lua prin surprindere, şi clar, de fiecare dată îmi dădea o dispoziţie bună.
L.C.: Ce-ţi stârneşte interesul?
A.A.L.: Oamenii ciudaţi, lucrurile surprinzătoare, frumoase, paradoxale, improbabile. În principiu, tot ce deviază de la normă. Condiţia oamenilor ce trăiesc pe stradă, în mizerie. Mă face să mă întreb de ce eu beneficiez de un acoperiş deasupra capului şi un codru de pâine, iar ei nu.
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul tău preferat (care e...?), cum ar arăta aceasta?
A.A.L.: Eu şi Jacques am bea o bere liniştiţi pe o terasă, după-amiaza, unde am discuta lucruri generale despre viaţă, sensul vieţii etc. Am ajunge la concluzia că viaţa e derizorie, şi Jacques mi-ar arăta "partea urâtă" a oraşului. Băutură, femei, droguri şi violenţă. Am sparge o Dacie ca să fugim de poliţie. Am fi urmăriţi de Poliţia Română pe Victoriei, dar din cauză că suntem într-o Dacie, intrăm cu ea în Dâmboviţa, unde în mod tragic, ar urma să "dormim cu peştii". Pregătindu-ne să ne dăm ultima suflare, conchidem că a meritat şi că nu regretăm nimic, dar că totuşi, păcat că nu ne-a dus mintea să nu spargem o Dacie. Păcat de noi, dar aşa a fost să fie. Vecinele şi doamna Tatiana de la cămin ar spune: "Săracii... ei erau băieţi buni, dar i-a stricat anturajul..."
L.C.: Ce-ţi place la generaţia din care faci parte?
A.A.L.: Că începe să se rupă de vechile preconcepţii şi să aibă propria ei viziune. Mi se pare că generaţia mai tânără începe să pună la îndoială mentalităţile moştenite din comunism (aşa presupun, n-am prins perioada) de genul "ce-o să zică lumea", "ia uită-te şi la ăla", "capul plecat sabia nu-l taie", "tu ştii cine-s eu?", "fiecare la scara lui" etc. şi asta mi se pare în regulă. Poate de aici conflictul dintre generaţii.
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
A.A.L.: Că nu e buricul pământului. Şi că trebuie să-ţi găseşti propriul tău drum.
L.C.: De ce ţi-e frică?
A.A.L.: De singurătate şi respingere, de "ce crede lumea".
L.C.: Ce te stimulează?
A.A.L.: În principiu, noul. Să merg în locuri noi, să trec prin experienţe noi, să cunosc oameni mişto noi. Mă mai atinge nevinovăţia copiilor şi zilele anevoioase ale bătrânilor.
L.C.: Dacă nu teatru, ce?
A.A.L.: O ferma drăguţă într-un colţ de rai.
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
A.A.L.: La familie.
L.C.: Ce te face fericit?
A.A.L.: Multe: drumeţiile pe munte şi la mare;), să lucrez pe bune la un proiect, să pot ajuta pe altcineva, momentele de linişte profundă, perioadele când sunt îndrăgostit.
L.C.: Dragă publicule...
A.A.L.: Fii mai sincer în aprecierile tale, în rest, numa' bine, rău la nime'!