Dar, până la urmă, i-am părăsit chipul fără să-l abandonez. M-am reîntâlnit cu el, într-o zi ploioasă, cu furtună şi fericire. Ploua cu Rapsodia nr. 1 în La Major op. 11 nr. 1. Şi mirosea a muşchi de copac plâns. Şi a lacrimi oprite între gene. Şi când ploaia a încetat, a continuat să zâmbească. Era fericit. Şi dirijorul la fel.
Kristjan Järvi prelua din limba tuturor instrumentelor, modelând-o în coloane de marmură de toate culorile. Coloanele tresăreau după fiecare undă desenată de dirijor, după fiecare trecere a mâinilor peste corzi, dăruind vibraţii, vibraţiile cerului, ale lumii şi ale tuturor legilor nepământeşti. Şi aştepta, aproape îngenunchiat, să culeagă fiecare înălţare şi să o poarte cu bagheta pe nişte drumuri întortocheate.
Alături de el, Sarah Chang şi vioara Guarneri del Gesù mi-au vorbit despre cum poţi plânge în taină, fiindu-ţi teamă să nu fii auzit. Despre cum să respiri în tine şi nu cu adevărat. Despre cum devii mic şi scaunele devin prea înalte. Despre adânc şi ce mai este în mine. Despre peste tot şi nicăieri. Era acolo, o legendă vie, cu capul susţinut de vioară, privind muzica şi ascultând gemetele din adâncuri ale lui Jean Sibelius. Şi eu eram acolo. Pentru că păşeam împreună cu Sarah. Mă dezlipisem de scaun şi începusem să prind fiecare tremur.
Chiar există. Carmina Burana. Nu voiam să desluşesc cuvintele corului. Pentru că aceste cuvinte dispăreau odată ce prindeau viaţă. Deveneau parte dintr-o limbă universală, a tuturor. Dansul dirijorului făcea şi el parte din această limbă universală. Şi zâmbetele. Şi pauzele. Şi încruntatul sprâncenelor. Şi murmurul muzicienilor ce citeau cuvinte de pe pagini pierdute. Citeau, parcă, o rugăciune. În clipa aceea, rugăciunea se pierduse de Carl Orff şi începuse să călătorească. Peste tot.
Rugăciunea era rostită cu putere de soprana Jennifer O'Loughlin care absorbea din dăruirile sunetelor, le prefăcea într-o singură voce smulsă dintr-un univers, în care legea se destramă, timpul se opreşte amorţind respiraţia spectatorilor. O clipă, Jennifer s-a oprit şi ea şi întregul univers şi-a încetinit mersul. Păşea în acest vals împreună cu Daniel Schumtzhard şi Max Emanuel Cenčić. Când au luat aer, întreaga fiinţă a respirat odată cu ei întunericul ce se revărsa în afara lor, ca o completare a vidului concentrat în ceea ce nu părea încă pătruns, remodelat.
Apoi, au apărut ei. M-am gândit că sunt îngeri. Şi mi-am dorit să fie fără aripi, ca să nu mai zboare de pe scenă. Şi apoi am vrut să le prind vocile, ca să le am ca amintire când mă voi simţi prea singură. Dar nu puteam. Îngerii îşi păstrau bine şi amintirile şi numele. Corul de Copii Radio. Transmis din cer. Pentru noi.
Cu capul rezemat în podul palmei, am trasat cu privirea conturul scenei singure. Acum numai instrumentele îi mai populau spaţiul. Aliniate. Respirând liniştite. Protejate de zâmbetul serafic al lui George Enescu în culori de toamnă.