Facies-ul lui Kristjan Järvi este fascinant. Acest dirijor îşi trece prin muşchii obrajilor, prin mobilitatea globilor oculari, prin gura neobosită absolut toate paginile partiturii pe care o conduce. Ca un actor căruia i se cere să întruchipeze, la comandă, emoţii extreme şi antagonice, mimica lui transmite când extaz, când tânguire, când abandon, când încrâncenare. Am spus-o şi în textul trecut: Järvi dă pe afară. Are graţia şi nonşalanţa unui dansator pe podium, relaxarea unuia sigur pe forţele lui şi transfigurarea pe care i-o aduce muzica. Poate că mă înşel, dar nu cred că omul acesta poate să dirijeze o muzică pe care n-o iubeşte.
Urmărindu-l fandând pe podium şi respirând la unison cu Sarah Chang, mi-a trecut prin minte o amintire de la interviul cu aceasta din urmă, despre o noapte în Verbier când a dansat în club împreună cu Lang Lang. Nu m-am putut abţine să nu îmi imaginez un duet Sarah Chang-Kristjan Järvi on the dance floor. Ar fi de senzaţie...
Carmina Burana a creat un vibe în Sala Palatului cum de mult nu am mai simţit. Sigur, lucrarea lui Carl Orff reclamă aplauze şi piele de găină, dar Orchestra Română de Tineret a fost senzaţională. Pregătiţi până în dinţi (suspectez că maestrul Cristian Mandeal i-a şlefuit cu mână fermă şi pentru acest concert), însă degajând şi acele valuri de energie autentică şi spontană, de... mâncat muzică pe pâine, aşa cum am mai scris şi spus despre ei. Intervenţiile Corului Filarmonicii "George Enescu" şi ale Corului de Copii Radio au fost, cum era de aşteptat, impecabile. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre solişti. Baritonul Daniel Schmutzhard a impresionat prin implicare şi versatilitate, nu şi printr-o voce frumoasă, iar falsetul pe care i-l solicită partitura a sunat dogit, spart, sărăcuţ. Max Emanuel Cencic, profesionist, a avut dezavantajul unei prezenţe prea discrete în ansamblu, dar performanţele baroce în care îl aşteptăm peste câteva zile îi vor reconfirma valoarea. În schimb, soprana Jennifer O'Loughlin a plutit, eteric şi adecvat.
Carmina Burana a fost apoteoza lui Kristjan Järvi, locuit de o hoardă de mici demoni care i s-au strecurat prin degete şi prin ochi şi au scăpărat artificii. Bis-ul, pentru care nu s-a lăsat mult rugat, ne-a luat prin surprindere inclusiv pe noi, echipa TVR, care, de regulă, ştim dinainte ce şi cum. Ovaţiile în picioare au închis un concert şi au deschis Festivalul. Să sperăm că ecoul lor va reverbera în cât mai multe seri.