Artist, geniu şi victimă - Kean la Undercloud, 2015

Kean, piesa lui Jean-Paul Sartre (regizată de Mihai Niţu, care este şi personaj principal) pune în lumină condiţia actorului, care oscilează între talent, geniu, inspiraţie (pe de o parte) şi nevoia de a se întreţine din arta sa (pe de altă parte), lucru care îl împinge la compromisuri. Jucând mereu aceleaşi piese, temându-se că şi-a pierdut talentul, fiind din ce în ce mai nefericit, Kean ajunge o victimă a publicului, căruia nu îi pasă de omul Edmund Kean, ci doar de propriul divertisment.

Cel mai celebru om de teatru al timpului său, Kean este, mai pe scurt, actorul principal. Cu o personalitate larger than life, el exagerează şi fantazează, părând a fi total desprins de aspectele materiale ale vieţii. Imaginea de sine pe care el o proiectează este una falsă, supradimensionată. El pare să se considere genial, o personalitate marcantă a epocii, dar în realitate nu (mai) este actorul excelent, ci un beţiv care încurcă pe scenă monologul lui Hamlet cu cel al lui Richard al III-lea (de exemplu).

Mihai Niţu alcătuieşte împreună cu Vladimir Albu (în rolul lui Salomon, valetul credincios al lui Kean) un cuplu de personaje bazat pe contrapunct. Acesta din urmă reprezintă vocea raţiunii, iar răbdarea sa nesfârşită este, cu toate acestea, mereu pusă la încercare.

Contraponderea dintre cei doi creează comicul. Încercările disperate ale lui Salomon de a deschide subiectul datoriilor lui Kean se lovesc de refuzul acestuia de a discuta asemenea lucruri prozaice. Mihai Niţu joacă un Kean deopotrivă cinic şi visător, care preferă cu încăpăţânare să facă elogiul femeii decât să-şi rezolve problemele.

Cumva nevoia lui Kean de a se autodistruge îl face să ignore nevoile din ce în ce mai presante. El visează la viaţa simplă pe care o avea în copilăria sa săracă, atunci când era saltimbanc. Îşi acoperă dezgustul faţă de sine, faţă de decăderea sa, prin aceste flights of fancy, prin fanteziile sale de artist iubitor al femeii, prin imaginea sa de geniu şi, desigur, prin alcool şi aventuri amoroase.

Iulia Verdeş joacă foarte convingător şi cu multă prospeţime în rolul Annei, o tânără care doreşte să devină actriţă. Femeie voluntară, tinde să obţină tot ce-şi doreşte şi-i poate oferi lui Kean rânduiala necesară, echilibrul pe care Salomon reuşeşte cu greu să-l obţină.

Comicul se naşte şi prin contrastul dintre sinceritatea Annei, care este ca o carte deschisă, şi măştile (rolurile) după care se ascunde Kean. Este foarte puternică repetiţia Hamlet - Ofelia pe care o fac Anna şi Kean, acesta implicându-se în rol cu toate frustrările şi tulburările sale. Avertismentul dat Annei şi sfatul de a pleca la mănăstire, neîncrederea faţă de femei izvorăsc toate din conştiinţa lui Kean şi nu din cea a personajului. El vrea să o ferească pe Anna de dificultăţile lumii teatrului, deoarece simte că nu şi-a putut atinge idealul său artistic, pervertindu-l.

Kean este într-un fel şi victima lui Shakespeare (biroul său este în mod ironic decorat cu bustul miniatural al acestuia), căci joacă rolul principal în toate piesele sale, deşi, după atâtea reprezentaţii tot nu-şi ştie replicile. El aşteaptă un dramaturg nou, la fel de bun ca Shakespeare, în piesele căruia să joace, dar ne este sugerat că nu va mai apărea cineva la fel de valoros sau de consacrat. Kean este astfel condamnat să joace doar în textele marelui Shakespeare, condamnat să depindă doar de clasici, viaţa lui devenind un tribut adus acestui autor.

Problema condiţiei precare a artistului apare în momentul în care niciun bilet nu se mai vinde după ce întreg oraşul află că problemele financiare ale lui Kean l-au adus pe acesta la conflicte cu autorităţile. De la copilul teribil al întregului oraş (prin candoare şi prin imaturitate, dacă nu prin tinereţe), adulat de mulţime după fiecare spectacol, el ajunge un paria din cauza datoriilor. Se observă astfel că el, ca persoană, nu valorează nimic în ochii comunităţii, dacă nu mai poate să joace bine.

Kean este astfel actorul ratat, care îşi risipeşte geniul printr-un stil de viaţă decadent şi care ajunge să fie desconsiderat de publicul său în ciuda talentului şi chiar a generozităţii sale. Monologul său de final, adresat direct spectatorilor, afirmă faptul că actorul Kean este o victimă a teatrului, a compromisurilor care trebuie făcute şi a neputinţei atingerii idealului artistic.

Pe de altă parte, spectacolul regizorului Mihai Niţu adaptează textul lui Sartre, dar, făcând astfel, reduce şi din implicaţiile profunde. Spectacolul pune accentul pe partea comică a problemelor lui Kean, pe narcisismul şi pe latura sa fantezistă, dar nu insistă foarte mult pe aspectele filosofice.

Astfel, monologul final despre condiţia artistului pare adăugat uşor forţat, deoarece spectatorul este poate îndreptăţit să considere că personajul principal este propria sa victimă şi nu cea a societăţii sau a circumstanţelor.

Cu toate acestea, spectacolul merită văzut pentru ludicul şi ironia sa blândă, pentru un personaj principal exuberant şi lovable, în ciuda defectelor sale şi, de asemenea, pentru cei doi actori din roluri secundare care îl ţin pe Kean pe linia de plutire.