Armonia înşelătoare a universului - Secretul fericirii la Undercloud, 2015

Vlad Zamfirescu este Toma, un bărbat cu o carieră de succes, căsătorit cu Ana (Irina Velcescu) şi tată a doi copii. Într-o seară, el stă pe balconul apartamentului său şi fumează iarbă împreună cu David (Theo Marton), cel mai bun prieten al său. Conversaţia dintre cei doi curge pur şi simplu: trec de la una la alta în aşa fel încât tu, spectatorul, n-ai impresia că eşti la teatru, ci uiţi de convenţie, căci parcă asişti la discuţia obişnuită a unor prieteni.

În discuţia de la începutul spectacolului Secretul fericirii, Toma (sau Tommy), care pare a fi un tip extrem de optimist, afirmă că universul întreg contribuie la fericirea sa, în vreme ce David are o perspectivă mai pragmatică asupra subiectului. Dacă insistenţa lui Toma asupra faptului că trebuie să ne bucurăm de prezent (pentru că ziua de mâine poate aduce nenorocirea sau moartea) pare întâmplătoare, ei bine, aşa cum va afla spectatorul pe parcursul piesei, ceea ce poate fi considerat vorbă spusă la beţie este, în această piesă, rostit strategic. Consideraţiile de la începutul piesei trebuie interpretate, de altfel, în cheia umorului negru şi a ironiei: dacă universul întreg lucrează pentru armonia vieţii lui Toma, ceva trebuie să fi devenit cu totul disfuncţional în acest proces, iar Dumnezeu are clar simţul umorului!

Propunerea libertină (schimbul de parteneri) pe care personajul Toma le-o face Anei şi lui David creează o tensiune care este aproape palpabilă şi care te ţine în priză până la final, alimentată de schimbările de situaţie.

Personajul lui Vlad Zamfirescu pare a fi la început un individ egoist, preocupat numai de propria plăcere, universul întreg trebuind să contribuie la fericirea lui. Soţia lui, Ana, este nevoită să suporte capriciile şi indiferenţa acestuia faţă de problemele altcuiva şi o face de multă vreme şi destul de stoic. Perspectiva asupra personajelor se va modifica dramatic până la finalul spectacolului, fapt care dovedeşte că orice scenă la care eşti observator este cumva scoasă din context. Ulterior afli sensurile suplimentare pe care le avea fiecare replică (şi bineînţeles adevăratele intenţii ale personajelor).

Piesa este spectaculoasă, un adevărat roller coaster pentru spectatorul ale cărui certitudini sunt permanent date peste cap. Aş tinde totuşi să cred că marea răsturnare de situaţie a piesei este prea bruscă şi insuficient pregătită. Privind retrospectiv, nu aş putea spune că sunt destule indicii în prima parte a spectacolului care să o susţină credibil.

Umorul piesei este, de altfel, foarte bine realizat; el decurge natural, din conversaţie. De la un punct încolo, situaţiile devin absurde, iar reacţiile de neînţelegere sau de indignare ale personajelor transformă discuţiile în comic pur. Lipsa totală de consideraţie şi de pudoare cu care Toma îşi urmăreşte dorinţa de a face schimb (ocazional) de partenere cu prietenul său David stârneşte râsul pentru că se ciocneşte de protestele vehemente ale acestuia, dar Toma nu este descurajat: continuă cu o insistenţă la fel de vehementă.

Spectacolul pune în lumină secretele care pot exista între persoane foarte apropiate, secrete care se pot dovedi devastatoare atât pe plan personal, cât şi pentru relaţia respectivă. Determinarea lui Toma de a-şi pune în aplicare planul este născută din sentimentul de trădare. Suferinţa lui se transformă într-o strategie bine pusă la punct.

Piesa în sine este o farsă. Atât prin jocul cu aşteptările spectatorilor, cât şi prin teatrul pe care îl joacă personajul Toma pentru a-şi aduce interlocutorii (victimele) în punctul pe care îl doreşte. Ceea ce părea a fi o seară obişnuită în care avea loc o discuţie amicală se precipită până ajunge la reacţiile de dezgust, oroare, panică din final.

Titlul piesei, din punctul meu de vedere, se explică nu prin faptul că s-ar revela o asemenea cale / cheie spre fericire, ci dimpotrivă: fericirea aparentă a personajelor este clădită pe neadevăr, pe secrete care ies în cele din urmă la lumină şi distrug echilibrul din viaţa personajelor. De altfel, soţia, Ana, îi reproşează personajului principal că el nu ştie cine depune efort pentru ca universul întreg să contribuie la fericirea lui.

Motivaţiile celorlalte două personaje - David şi Ana - nu pot fi nici ele privite în alb şi negru. Este clar că ambele gravitează în jurul lui Toma, iar atitudinea zeflemitoarea a acestuia i-a afectat pe amândoi. Deciziile soţiei par a veni dintr-o zonă de profundă nemulţumire faţă de căsnicia sa. Mi-aş fi dorit o explorare mai profundă a motivelor fiecărui personaj, dar piesa preferă doar să scaneze suprafeţele psihicului personajelor şi să pună accentul pe comic şi pe farsă.

Astfel, Secretul fericirii este o comedie savuroasă şi imprevizibilă, care nu plictiseşte, dar nici nu lasă spectatorului probleme prea profunde de contemplat.