septembrie 2015
Festivalul George Enescu, 2015
Tăcere şi voci de departe. Aşa a început prima parte a concertului. O fiinţă gânditoare rezemată de perete, urmărind imaginile ce se transformau în întunericul ochilor închişi. O tânără bătrână, cu cercei negri atârnaţi ca nişte lacrimi de urechile acoperite de amintiri. Un bătrân smuls din poveşti, cu o şapcă cenuşie şi cu ziarul Enescu ţinute strâns în mâna stângă. S-a aşezat pe un scaun, rezemând cu grijă şapca şi ziarul pe scaunul de lângă el, ca şi cum alături se mai afla cineva. Avea nişte urechi mari, transparente, ca nişte cochilii de scoici, în care poţi auzi vuietul mării. Şi ochii erau plânşi. Doi îndrăgostiţi îşi rezemau capul unul de celălalt, ca şi cum ar fi contopit sunetele prin atingerea lor. Un tânăr care a  întârziat a ieşit timid de după perdeluţa care împiedica contactul cu lumea de-afară. Pe tricoul lui, în dreptul inimii, scria So far... Şi apoi a intrat dirijorul. Şi am uitat.

Zubin Mehta, cu încreţituri pe frunte, s-a aşezat elegant pe tronul său şi a început să umble prin suflete şi să refacă lumi aduse de departe. Instrumentele începeau să devină mai uşoare, să plutească şi să se aplece, supuse mângâierilor unei adieri concentrate în vârful baghetei care săpa adânc, redând viaţa de dinainte. Un univers în care oamenii aleargă pe străzi negre şi păsările cad de la balcoane şi se nasc lumini, care traversează ca un tăiş dur cerul şi asfaltul şi oamenii. În lumea lui Schönberg, Simfonia de cameră nr. 1 în Mi Major op. 9, "camera" nu mai are pereţi. Şi nici uşi. Doar ferestre, care te invită să zbori şi să fii străpuns de lumini. Şi luminile să evadeze prin degetele tale, prin ochi, prin fiecare fir de păr şi părul să se încâlcească de la atâta lumină. Şi să zâmbeşti. Şi prin zâmbet să iasă lumină. Să te dizolvi în propria orbire. Care e a ta, pentru că aşa vor Zubin Mehta şi Schönberg. Instrumentele şi culorile devin neclare, se îmbibă cu apă şi absorb lacrimile şi suspinele. Îţi iau totul. Nu mai rămâi cu nimic al tău. Eşti al lor. Şi nu vrei să opreşti dispariţia.

În momentul în care mâinile lor au părăsit corzile şi s-au înălţat, trimiţând muzica şi liniştea în locul de unde s-au desprins, tânăra bătrână cu cercei-lacrimi, omuleţul cu şapcă cenuşie, fiinţa rezemată de perete, îndrăgostiţii şi amintirea tânărului cu So far... în dreptul inimii au reînceput să existe.

Apoi, ca şi cum nu ar fi existat pauză, Bruckner a apărut grav, împreună cu Simfonia nr. 8 în do minor. Închideai ochii şi vedeai nişte dungi galbene care tresăreau, priveai luminile şi parcă pâlpâiau de emoţie, apoi întunericul care nu-şi găsea culoarea. Te simţeai ameţit, ca într-o întâlnire cu un străin care începe să-ţi citească viaţa pe luciul umed al ochilor.  Dispăreai din nou. Abandonai lumea şi o recunoşteai în tine. "Bum-bum"-ul îţi spune că aici nimeni nu minte. Că totul e o sferă şi că se transformă şi se închide în tine, ca într-un refugiu. Şi simţi şi un vid care e dulce, pentru că e al lui Bruckner. Se mai ridică uneori câte o fată care simte că pierde sau că se pierde. Şi trece prin faţa ta şi îţi reaminteşte că şi tu alergi, pentru că ţi-e puţin teamă. Începi să pierzi şi teama şi imaginile.

Întunericul încă îşi caută culoarea. Luminile şi-au încetat pâlpâirea. Iar dungile galbene s-au transformat în mii de puncte argintii, ca la un televizor care a pierdut "adevarul" şi încearcă să comunice cu tine. Şi tu îl laşi. Nu-ţi place sunetul de nesiguranţă. Dar îl laşi să-ţi transmită mesajul. Pentru că simţi pierderea. Şi ţi-o doreai de mult timp. 

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus