Probabil că sub imperiul acestei lecturi m-a vizitat un gând nedefinit aseară, în timpul Simfoniei a IX-a: dacă Mahler a atins creasta cerului şi i-a întins coarda până la el şi lui Zubin Mehta, Israel Philarmonic Orchestra a rămas în tabăra de bază. Mai sus decât mulţi dintre noi putem gândi, dar nu chiar atât de sus ca să simţi euforia zborului şi aerul altfel alcătuit. Pentru mine, a fost o orchestră destoinică, receptivă, dar căreia i-a lipsit acel dram de abandon, de personalitate distinctă, de suflet, de simţire.
Nici muzica lui Enescu, nici cea a lui Mahler nu sunt cele mai uşoare. Mahler, cel puţin, ca să ajungi la ultimele două părţi ale Simfoniei a IX-a, te poartă prin nişte construcţii arborescente, elaborate, aproape filozofice, în care rar te agăţi de vreun picior melodic. Sigur, ultima parte, despre care scriam pe larg şi ieri, este una dintre acele pogorâri celeste la altitudinea noastră pământeană. Acolo unde mi-aş fi dorit întrepătrunderi şi dizolvări irizate, acolo unde aş fi vrut transparenţe şi pâlpâiri sonore până la limita perceptibilului am primit atacuri bine delimitate şi corectitudine în afara vrăjii.
Cele două mâini ale lui Zubin Mehta suspendate secunde bune în aer după ce ultima notă s-a evaporat au fost imaginea imortalizată de mulţi în memoria afectivă a acestei seri, pentru a-şi avea propria fotografie a unei legende în preajma căreia au fost. Norocoşi cei care, în urmă cu cincizeci de ani, la Bucureşti, îl vedeau pentru prima dată pe acest bărbat frumos, cu ţinută majestuoasă, care, în jumătate de secol, a devenit o legendă incontestabilă. Norocoşi şi noi, că am putut saluta cu ovaţii în picioare pe unul dintre coloşii acestui timp, a cărui stea pe Hollywood Walk of Fame nu este foarte departe de cea a lui Bruno Walter, cel care a dirijat Filarmonica din Viena la premiera absolută a Simfoniei a IX-a, în 1912.