Şi se auzeau căderile. Ploile. Valurile negre. Şi uşile de lemn închise în urma mea. Nu mai ţin minte dacă cineva a început să râdă de mine, pentru că începusem să mă simt descoperită. Exilată în propria mea suferinţă. Ca o salvare, Zubin Mehta a început să taie revărsările cu note dulci, plăcute. Mă legănam, ca o frunză galben-verde, speriată de atingerile pianului, care devenise cutia muzicală cu balerina care şi-a uitat piruetele. Apoi, corul părea că îţi smulge lumina din ochi şi că o înlocuieşte cu umbre.
Mă aflam singură într-un colţ, cu genunchii la piept. Şi colţul se sfărâma şi deveneam mai singură. "Vino...", spuneau vocile. "Nu...", striga, ca un prinţ sortit pierii, Marius Vlad Budoiu. Erai învăluit de ele, vocile. Şi sperai că poţi evada. Că o rugăciune către nicăieri te va elibera. Dar, acolo, nu mai exista nici rugăciune. Erai tu şi cu ele. Dincolo, nu mai era nimic.
La sfârşit, m-am simţit ameţită. Ca şi cum aş fi fost învârtită într-un carusel şi timp de câteva minute bune mi s-au prezentat toate tainele lumii. Strigătele, întunericul şi frica au fost înghiţite de liniştea salvatoare a sfârşitului.
După această minunată călătorie în adâncuri, Mahler a desenat, cu razele de soare de la capătul ochilor, partitura Simfoniei a IX-a în Re major. Doar că, pe cât de senină părea viaţa, pe-atât de vinovată devenea. Vinovată ca îi place frumosul. Că iubeşte. Că speră. Unduirile trişau. Te făceau să crezi că nimic nu e efemer. Însă, imediat bagheta lui Zubin Mehta te introducea în colţurile mici şi reci ale unui peisaj gol. Şi îţi spunea că lumina e departe. Şi că ai fugit. Că ai uitat. Că trebuie să cauţi. Să cauţi. Să încerci să nu te mai întorci la întuneric. Să cauţi frumosul. Frumosul. "Dar, eu nu am vrut să intru aici", încercai să spui. O, ba da. Ba da. Tu. Şi voiai să ieşi. Să le arăţi tuturor că tu vrei frumosul. Să-l cauţi. Şi mergea. Viorile dansau în jurul tău şi te regăseau. Vedeai cercuri colorate şi cerul era aproape alb. Cântau nişte păsări, fără să se arate. Erai fericit şi nu mai voiai altceva. Doar că, odată atinse culorile, cerul devenea cenuşiu şi spaţiul devenea mult prea geometric. Şi intrai în acel spaţiu, căutând lumina. Nu o mai găseai. Lumina devenea amintire. O simţeai, parcă o atingeai. Dispărea. Apoi, te salva din nou. Ca un copil neajutorat, erai supus trecătoarelor pulsaţii blânde din vene.
Jocul se stinge. Instrumentele se înalţă. Maeştrii te roagă să-i ierţi. Şi abia acum atingi frumuseţea. De data asta, nu-i mai dai drumul.