Stăteam cu toţii înghesuiţi, respirând greu, cu picioarele amorţite, strânse ca şi cum am fi încercat să modelăm cu propriul nostru trup un vid în care să ne închidem comoara. Scara, strâmtă şi abruptă, devenise un adevărat univers în care şoaptele lui Debussy urcau, dezvăluindu-ne taina Catedralei scufundate (din Preludii - Cartea I). Notele cădeau, vinovate, străpungând bolta sălii de la Ateneu. Cădeau, adâncind şi mai mult catedrala, săpându-i drumul sprea dâncurile apelor. Şi simţeai cum catedrala este acoperită de straturi de apă. Şi mai mult. Şi mai mult. În etaje. Simţeai cum se îneacă, dar şi cum trimite sfere de aer, târziu, spre suprafaţa apelor. Cum se formează vârtejul. Şi cum parcă şi apele însele se îneacă între ele. Acum e târziu. Catedrala e scufundată. Complet. Nu mai trimite nori de aer din adâncuri.
Au urmat poveştile Menestreli şi Urme în zăpadă. Ca un joc fără milă, simţeai că eşti citit, ca o partitură îndoită şi galbenă, timidă, care se apleacă mereu în faţa maestrului. Traversată de portative, ca nişte tăişuri adânci, cu sângele zvâcnind în tâmple, cu ochii făcuţi mici şi cu mâinile încrucişate şi inerte, urmăream sunetele pianului care tresărea ca într-un dans cu nişte făpturi din alte lumi.
Dansul lui Puck dezvelea imaginea unui băiat cu pantofi din lemn, care frământă străzile oraşelor, plutind, cu mâinile în aer, cu părul ridicându-se la fiecare înălţare, zâmbind, în tăcere, ascultând sunetele de picături de ploaie ale pantofilor din lemn. În cenuşiul urban, în care oamenii îşi descoperă frunţile încreţite şi obosite, apare Puck, dăruind culorile.
Printre culori, s-a desprins una singură care şi-a creat propriile legi beethoveniene şi s-a înălţat, creatoare absolută a viselor, cunoscătoare a petelor selenare, tristeţea îmbibată cu miros de noapte fără stele, Sonata nr. 14 în do diez minor, "A lunii", op. 27/2 . O culoare care nu e un nume. E ştergere, o prelingere intenţionată a unui vis. E un întreg. Care nu este al tuturor. E un tremur. Unul singur. Într-o ridicare a genelor. Într-o uitare.
O răzbunare. O Sonată nr. 32 în do minor, op 111 care mă înfruntă. Îmi cere vocea şi respiraţia. Şi mă abandonează. Sper să mă readucă pe scăriţa din sala Ateneului. Pe scăriţa incomodă, unde stăteam cu picioarele amorţite, ghemuită. Pe scara călcată de atâţia pantofi eleganţi, încât şi-a murdărit roşul. Pe scara unde o doamnă în vârstă, cu ochelari rotunzi şi cu geantă de doctor, gemea cu ochii închişi, purtată de aceeaşi sonată, care pe mine m-a dus mult prea departe. Şi parcă voiam puţin să mă întorc. Să mai învăţ să respir şi să vorbesc şi apoi să fiu furată din nou.
Fazil Say mi-a auzit rugăciunea şi s-a oprit. Apoi, după aplauze, a urmat o altă călătorie şi mai chinuitoare. Un concert oferit în dar, care transforma piesele anterioare într-o glumă divină.
La sfârşit, am ieşit cu aripi albastre din sală, am coborât scările fără să le ating şi m-am simţit străină de locurile pe care le-am parcurs de atâtea ori. Black Earth m-a însoţit până afară, apoi s-a reîntors în inima creatorului...