Cineva se întreba, pe Facebook, "oare ce va spune în această seară melomanul grăbit?" Păi, melomanul grăbit a uitat să spună că finalul Păsării de foc este una dintre poveştile preferate de văzut cu fetiţa lui, în Fantasia 2000 (Disney). În schimb, jurnalistul fugărit v-a comunicat de cel puţin trei ori că Stravinsky a scris suita în 1910, având grijă, de altfel, de fiecare dată, să precizeze "aşa cum v-am mai spus". Din întâmplările live-ului (mai lungeşte, mai lungeşte, că orchestra intră abia după ce se aşează publicul... vezi că nu ai pronunţat foarte clar V(F)ogt... te ilustrăm cu cadre de sală dacă simţi nevoia să citeşti... ai grijă ce spui, pe Internet se aude tot...)
Mie nu mi-a plăcut Lars Vogt, iar asta nu are deloc de-a face cu faptul că iubesc Concertul pentru pian şi orchestră de Grieg, mai ales în varianta Jean Yves Thibaudet - Gustavo Dudamel - Concertgebouw Orchestra (de căutat pe YouTube). Nu. Nu zic nimic nici de ţinuta ternă, funcţionărească, atât de în răspăr cu eleganţa leonină a lui Ion Marin. Lars Vogt mi s-a părut, parafrazând, mult show pentru cam multă rutină. Altfel spus, o căutare a efectelor îngroşată de finaluri de fraze cu mâinile prin aer, grimase inutile, gesturi gratuite de captatio pentru un public care, oricum, era cu ochii şi urechile aţintite spre el. Straniu, a avut mai multă prezenţă şi simţământ în partea a doua, adagio, decât în celelalte două. În pasajele de forţă, din toată exhibiţia lui, dacă aş fi închis ochii, aş fi rămas cu o execuţie care nu suna cu nimic deosebit. Părerea mea, nu trageţi în pianist! :)
Nici bis-ul nu m-a convins, chiar dacă a fost una dintre cele mai tulburătoare Nocturne de Chopin, nr. 20 în do diez minor, cea pe care o ştim cu toţii din Pianistul. Vogt a încercat şi pe aceasta s-o personalizeze în stilul lui, evitându-i simplitatea elegiacă despre care cred că ne-ar fi fost de ajuns.
M-a convins, însă, Suita nr. 2 pentru orchestră de Enescu, şi asta datorită frumoasei şi elansatei şlefuiri pe care i-au dat-o muzicienii din London Symphony Orchestra şi Ion Marin. Şi dacă Enescu a fost şlefuit, Stravinsky a fost sculptat şi faţetat ca un basorelief de mare preţ. Nu ştiu cât timp a pregătit Ion Marin lucrarea împreună cu orchestra (dar o să îl întreb), cert este că a sunat ca şi când niciun detaliu nu ar fi fost lăsat pe dinafară.
Cred (şi o să îl întreb şi asta) că a fost una dintre cele mai bune seri ale lui Ion Marin la Bucureşti. Spuneam în prezentarea televizată că Pasărea de foc este perfectă pentru a-i pune în lumină aplombul, avântul, alonja. Gestica largă, picturală, ţinuta semeaţă, unduirile romantice ale părului, mimica intens expresivă, imboldurile care sclipesc din ochii atât de vii - acestea sunt trăsăturile care schiţează portretul de văzut al dirijorului român. De auzit, însă, se aude o orchestră condusă cu mână de erou, ca un pur sânge nervos, care răspunde comenzilor cu promptitudine şi panaş. Nu, "comenzi" nu e un cuvânt bun, Ion Marin nu comandă, ci invită, impulsionează, injectează orchestra cu îndemnul la perfecţiune. Nu comandă, dar e... commanding, care, în context, îmi sună chiar mai bine decât "e suveran". Pasărea de foc a avut relief, culoare, flăcări sub ea. Definiţie. Noi transmitem Festivalul integral în High Definition. Tot aşa s-a auzit şi Pasărea de foc.
Se spune că a prinde Pasărea de Foc este şi blestem, şi binecuvântare. Nu ştiu ce i-o fi şoptit Ion Marin la ureche, dar, nu numai că a prins-o, ci a subjugat-o total, i-a luat aripile şi a aprins noaptea.