Am avut o zi ca în vremurile mele (ne)bune. Interviu cu Ion Marin la Ateneu, apoi val-vârtej în Televiziune, rezolv organizatorice, scriu text pentru live-ul de seară cu Filarmonica din Sankt Petersburg, scriu Jurnalul şi încropesc nişte întrebări pentru Yuri Temirkanov. Ăsta e cuvântul, le încropesc pe agendă, nu mai e timp de clipboard-ul meu veteran. La 18:30 avem fixată filmarea, la 20:00 e momentul pentru "Bună seara, doamnelor şi domnilor! Suntem în direct pe TVR 2..."
Ei, aş! Bucureştiul rătutit de ploaie devarsă diluvii de maşini pe străzi, gâtuite în intersecţii, strivite de benzile prea mici, prea strâmte, prea puţine de pe Calea Victoriei. Sunt la Sala Palatului la 18:10, nu mai avem timp de nicio artisticărie, improvizăm doar un cadru onest. Pe scenă, Elisabeth Leonskaja şi Yuri Temirkanov îşi strâng mâinile. Hai că începem!
Ei, aş! La 18:40, dirijorul rus decide să repete fragmente din Sheherezada de Rimsky-Korsakov. Privesc deznădăjduit la ceas. Oare cât îi va ţine pe instrumentişti?
19:10. Ca un cneaz de soi, Temirkanov se aşază pe scaun, sub reflectoarele noastre, şi începem un interviu anevoios, cu interpret, adică tot ce poate fi mai descurajant pentru un jurnalist care vrea să cânte (şi) pe coarda spontaneităţii.
19:35. E gata. Sunt la punctul de staţie din prima lojă.
Cred că am făcut o fixaţie inconştientă pe cuvântul "strălucire". Nu cumva am vorbit despre strălucirea Sheherezadei? Când vreau să spun cuvinte ca "exotism", "ornamentaţie" sau "somptuozitate", se pare că un resort interior se revoltă şi îmi scoate de pe limbă banala "strălucire". Sigur, Sheherezada e strălucitoare, dar asta e ca şi când ai spune că mozaicurile de la Ispahan sunt (doar) frumoase. Muzica lui Rimsky-Korsakov şerpuieşte prin poveste cu sinuozităţi de manuscris foşnitor, vociferează precum califul Rashid transformat în barză, irumpe în sunet de dairele culte şi se subţiază evanescent în aerul dimineţii. "Şi zărind zorii zilei mijind, Sheherezada, sfioasă, tăcu".
Mi s-a părut cel mai intens episod al primei seri petrecute în compania Filarmonicii din Sankt Petersburg. Yuri Temirkanov, econom în gesturi, are aproape treizeci de ani la pupitrul ei, deci i s-au perindat pe la vârful baghetei cam două generaţii de muzicieni, asta dacă nu mai punem la socoteala şi anii de asistent ai lui Evgheni Mravinski, cel care a realizat cu Orchestra cele mai multe prime audiţii absolute, dar şi înregistrări. Îi cunoaşte, aşadar, ca pe propriile buzunare, iar asta se vede şi la repetiţii, unde e zgârcit cu indicaţiile, iar cerinţele lui sunt clar articulate şi doar atât cât este necesar. Muzicienii îl ascultă cu veneraţie.
O menţiune sentimentală pentru Elisabeth Leonskaja, căreia publicul i-a rezervat ovaţii în picioare, în amintirea atâtor şi atâtor clipe de extaz sonor pe care le-a oferit în trecut. Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Rachmaninov rămâne, întotdeauna, a crowd pleaser.
Electrizant bis-ul oferit de Filarmonica din Sankt Petersburg şi Yuri Temirkanov, "Moartea lui Tybalt" din Romeo şi Julieta de Prokofiev, cu o mobilizare a percuţiei absolut spectaculoasă. Asta ca să nu spun strălucitoare... :)