septembrie 2015
Festivalul George Enescu, 2015
O dată la doi ani, când se întâmplă Festivalul George Enescu, ai prilejul să începi săptămâna cu un concert susţinut de o orchestră venită tocmai de peste Ocean: Orchestra Simfonică din San Francisco, sub bagheta lui Michael Tilson Thomas, alături de care a câştigat, de-a lungul timpului, 11 Premii Grammy. Când se aliniază lucrurile atât de frumos, primind o invitaţie neaşteptată la un astfel de concert (la care nu mai găseai de mult bilet), ai senzaţia că nu te mai afli în Bucureşti, ci într-un teritoriu imaginar, într-o lume care seamănă cu Bucureştiul, dar care respiră un alt aer... în care totul vibrează diferit.

Cu aceste gânduri m-am găsit la începutul concertului de luni seară (7 septembrie 2015). Şi a fost la fel: am ascultat un poem cinematografic de Enescu ce nu părea deloc Enescu: Voix de la nature / Vocile naturii cu subtitlul Nuages d'automne sur les forȇts / Nori de toamnă deasupra pădurilor.


O lume cu totul nouă s-a deschis încet, prin note pline de mister, primindu-te în leagănul lor melancolic, însă marcat de momente apăsătoare, sălbatice şi tăioase, secvenţe ca într-un vis cu ape curgătoare, cu atingeri de harpă şi reluări întunecoase. Din tot acest cumul s-a desprins lent o luminozitate solară - efectul unei noi zile, când totul se dezmorţeşte încet, ori când norii se risipesc şi soarele se lasă descoperit din nou. Poemul lui Enescu te poartă să vezi totul la persoana I, te captivează aproape hipnotic şi nu realizezi cât de repede se încheie, nu înainte de o pauză surprinzătoare, foarte scurtă, parcă menită să te trezească instantaneu din hipnoză, ca o pocnitură din degete, urmată de o ultimă secvenţă la fel de scurtă. Am căutat apoi să reascult Voix de la nature în resursele de pe internet, însă acea pauză pare să lipsească. La concert să fi fost intervenţia lui Michael Tilson Thomas? Efectul a fost, în orice caz, spectaculos.

Încă de la început, programul concertului suna provocator: o lucrare de Enescu foarte puţin cunoscută, readusă în atenţia publicului de o orchestră americană (circula o legendă conform căreia partitura originală Voix de la nature a ajuns în ţară mototolită într-o valiză aparţinând lui George Enescu, abia prin 1979), apoi programul desfăşurându-se cu o lucrare contemporană cu numele de Absolute Jest / Glumă absolută de John Adams, după care urma... Beethoven: Simfonia a III-a în Mi bemol Major, "Eroica", op. 55. Nu îmi imaginam cum s-ar fi putut armoniza un program atât de divers şi, în acelaşi timp, abia aşteptam să completez "puzzle-ul" prin ascultarea următoarei lucrări.

Absolute Jest s-a deschis printr-o continuare firească, păstrând pentru scurt timp atmosfera de basm şi mistere creată mai devreme de Enescu. Am avut senzaţia că cei doi autori împart o vreme un teritoriu comun, după care drumurile lor se despart.

Se pare că pauza din finalul enescian s-a simţit bine şi în repetate rânduri în lucrarea Absolute Jest. Începutul ei a fost ulterior marcat de infinite reluări ale aceleiaşi fraze, de nenumărate ecouri ale unei căutări pentru aflarea unui sens, pentru găsirea tonului "absolut". Mi-am imaginat un scriitor la masa de lucru începând de zeci de ori un poem, mototolind apoi foaia şi aruncând-o pe jos. Din nou şi din nou. Un exerciţiu cu stropi de apă, cu nevroze, "implicând" foarte elegant şi auditoriul în această căutare. Se fac simţite frânturi dintr-o epocă trecută, din clasicismul muzical (Beethoven), reluate când timid, când în forţă. Reluate ca într-un sampling actual.

Lucrarea lui Adams căpăta sensul unei arte poetice, mai bine spus, eram martori la efortul depus de un autor în găsirea unui crez artistic (postmodern). Căutările ajung în arii citadine, fracturate, industriale. Regăsim obsesii din muzica lui Stravinsky. Găsim supremaţie, cu toată pompa ei - rezultatul căutărilor absolute a apărut! - găsim depresie şi melancolie, urmată de o acceleraţie nebunească, de ameţeala propriilor îndoieli.

Centrul nervos al tuturor acestor eforturi se află concentrat, de fapt, în cercul format de Cvartetul "St. Lawrence" în jurul dirijorului. Lucrarea, de altfel, poartă titlul neobişnuit de Absolute Jest for String Quartet & Orchestra - cine ar mai fi auzit de o astfel de structură? - pare a fi o poantă serioasă. Metafora cea mai potrivită pentru prezenţa cvartetului ar fi "nebunia Sinelui". La finalul lucrării apare "o criză ca o horă", îmi notasem eu pe o hârtie. Cvartetul era complet dezlănţuit, până la ultima picătură de energie, rezultând un blocaj al repetiţiei, al marginilor tăioase şi al pericolului pierderii de sine.


Când totul căpătase dimensiuni-limită, apare, din nou, pauza de la final, într-o perfectă simetrie cu finalul enescian. O criză "absolută" şi o pauză bruscă urmată de note fragile de harpă - îngerească aproape - de o ironie demnă de benzi desenate.

Nu mi-a venit să cred ce plasă fermecătoare ne-a întins John Adams! Concertul fusese deja desăvârşit! În ce mod te mai putea raporta ulterior la "Eroica" lui Beethoven după un asemenea travaliu năucitor, ("absolut"?)

La finalul serii am înţeles că Michael Tilson Thomas, prin universul celor trei lucrări propuse în program, a regizat şi a creat magistral (cu sensul "care caracterizează un maestru") o buclă semantică uluitoare, sculptată în timp, către istoria artei şi a umanităţii - ca o matrice înzestrată foarte inteligent.

Dacă în prima parte am ascultat două lucrări definite prin universuri personale, "Eroica" lui Beethoven a mutat discursul artistic al concertului către exterior, către arhetip, vorbind despre destinul unei naţiuni. Lucrarea se deschide cu evocarea Revoluţiei franceze, a suferinţei acelor vremuri urmate de tristeţea pierderii Mariei Antoaneta, se continuă cu efervescenţa apariţiei ideilor iluministe de Liberté, égalité, fraternité şi apoi expune naşterea eroului întruchipat de Napoleon prin care se deschid cu adevărat noi orizonturi şi idealuri de supremaţie.

Lucrarea lui Adams ne-a arătat, de fapt, ce urmează după sentimentul supremaţiei: pierderea echilibrului interior (războaiele europene în vremea lui Napoleon ş.a.). Lucrarea lui Enescu, pe de altă parte, ne-a purtat pe meleagurile începuturilor şi zorilor ce se deschid în timpuri imemoriale. Istoric au urmat dezechilibrul industrial şi căutările de sine prin care umanitatea trece chiar acum. Ne rămâne să ne întoarcem la arhetip, să revalorificăm arta din timpuri eterne şi să reformulăm cu asumare noi valenţe artistice. Altfel spus, să ne revalorificăm pe noi înşine, recuperându-ne memoria.

John Adams: "Ideea pentru Absolute Jest mi-a fost sugerată de interpretarea Pulcinellei lui Stravinsky de către Michael Tilson Thomas, o piesă pe care o ştiu de o viaţă, dar căreia nu-i acordasem foarte multă atenţie până nu l-am ascultat pe MTT dirijând-o. Văzând asta (...) am fost pe loc stimulat de felul în care Stravinsky a absorbit artefactele muzicale ale trecutului şi le-a integrat în limbajul său foarte personal."

Pe scurt, "matricea" serii de luni ar putea fi redată astfel:
Enescu - Adams - Beethoven
personal - citadin - arhetipal
imemorial - actual - global
începuturi - industrial - întoarcere la arhetipuri, la găsirea eroului
modern - postmodern - clasic
poem - proză - dramă
elegiac - ironic - revigorant
renaştere - urmări - o nouă renaştere
o nouă renaştere - ironie - urmări
urmări - începuturi - o nouă renaştere
ş.a.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus