Chipurile străinilor - Mediterranea

Ca alte filme din selecţia Semaine de la Critique care au avut premiera mondială la Cannes în 2015, Mediterranea de Jonas Carpignano se distinge prin contextul geopolitic în care îşi plasează ficţiunea: o secvenţă din film are o trimitere explicită la revoltele rasiale petrecute în Rosarno (Calabria) în 2010, în urma cărora imigranţii din acest oraş au fost evacuaţi pentru propria protecţie. Doar că filmul nu e pios, emfatic sau didactic ca alte lungmetraje de debut de la Cannes, nu îşi legitimizează importanţa prin gravitatea inechităţilor sociale pe care le reprezintă - acestea sunt doar punctul de plecare. Fiind alcătuit dintr-o succesiune de anecdote cu slabe legături cauzale, singurul fir roşu e trasat de itinerarul a doi imigranţi din Burkina Faso, Ayiva (Koudous Seihon) şi Abas (Alassane Sy), care traversează în condiţii periculoase Marea Mediterană pentru a-şi găsi de lucru într-un oraş din sudul Italiei. Aici, înfruntă ostilitatea şi rasismul de formare nouă al italienilor (prezenţa muncitorilor veniţi din Africa fiind o realitate destul de recentă) şi condiţiile de trai dificile prevăzute pentru imigranţi. E greu de anticipat ce urmează să se întâmple - în acord cu experienţa imigrantului, care e nevoit să trăiască de pe o zi pe alta, dar împotriva regulilor de bună practică a filmelor cu subiect social care riscă să îşi piardă pe drum spectatorii dacă nu le indică un ticking clock.

E meritul lui Carpignano că porţiunea din film care se petrece în Italia - când, teoretic, Ayiva şi Abas au ajuns deja la destinaţie - e cea mai lungă. Doar primul sfert din film e dedicat călătoriei, deşi etapa asta e cea mai spectaculoasă şi inerent plină de suspans: călătoria, în sine, e subiectul unui alt film (Hope de Boris Lojkine) proiectat la Semaine de la Critique în ediţia 2014 precum şi subiectul numeroaselor anchete fotojurnalistice care atrag atenţia asupra sorţii tragice şi a fragilităţii celor care îşi părăsesc ţara căutând o viaţă mai bună şi de multe ori mor pe drum. Problema cu asemenea abordări e că provoacă emoţii arătând doar cazuri extreme, fără să se mai intereseze cum sunt primiţi în ţările europene cei care supravieţuiesc. În Mediterranea, pentru cei doi urmează o perioadă dificilă de adaptare care nu e nici mai riscantă, nici mai dramatică decât călătoria, dar e trecută prin prisma a ce au îndurat ca să-şi încerce norocul aici. Asta dă mai multă gravitate faptului că nu sunt angajaţi cu acte în regulă şi ar putea oricând să fie deportaţi.

Carpignano şi directorul de imagine Wyatt Garfield optează pentru filmări din mână, încât camera de filmare îşi mută atenţia fluid de pe un personaj pe altul sau către un eveniment neprevăzut care se întâmplă în fundal. (Când Ayiva şi Abas sunt chemaţi să lucreze într-o livadă de portocali, sunt martorii unui accident de muncă: un coleg - care la începutul secvenţei nu apare în cadru - e rănit de nişte lăzi de portocale care au căzut peste el. Secvenţa începe ca într-un documentar informativ despre o zi din viaţa unor muncitori şi devine brusc dureroasă.) Actorii sunt frecvent filmaţi în prim-planuri, ceea ce ne invită constant să le citim stările emoţionale, şi de multe ori individualizează imigranţii în spaţiul foarte strâmt pe care sunt nevoiţi să îl împartă. Eclerajul e redus la minim, iar asta le permite actorilor o libertate de mişcare pe care n-ar fi avut-o dacă erau constrânşi să stea la o distanţă fixă de reflector. Filmul conţine câteva secvenţe lirice, care nu duc acţiunea mai departe, dar îl integrează pe Ayiva în noul peisaj, şi câteva scene de petrecere dinamizate de muzică pop - care, în plus, dau de înţeles că falia culturală între "noi" şi "ei" nu e atât de mare; măcar muzica Rihannei ajunge la toată lumea.


Mediterranea e rar prin sensibilitatea cu care îşi urmăreşte protagoniştii, fără să sacrifice detaliile particulare ale experienţei lor în numele unei Idei Generale pe care ei doar o exemplifică. Merită menţionat că regizorul-scenarist e pe jumătate italian, pe jumătate nord-american (mama lui Carpignano fiind afro-americană); faptul că a putut să observe din interior mentalităţile în două ţări diferite i-a permis să relativizeze prejudecăţile sociale. Koudous Seihon a avut o contribuţie importantă la conceperea filmului: conform afirmaţiilor lui Carpignano, nouăzeci la sută din evenimentele din film adaptează experienţa reală a lui Seihon. Ca personaj, Ayiva e mult mai complex decât tipologia de imigrant-victimă: e senin şi isteţ, are iniţiative (de exemplu, le cumpără culegătorilor de portocale mănuşi; îi trimite fetiţei lui în Burkina Faso un MP3 player), e obedient faţă de şef şi controlat, dar îşi şi dă seama când drepturile îi sunt încălcate. Filmul îi scoate în cale atât opresori, cât şi persoane binevoitoare - de exemplu, o italiancă mărinimoasă auto-poreclită Mamma Africa, şi doi copii - fiica impertinentă, dar simpatică, a proprietarului livezii, precum şi un mic bişniţar cu manierisme de mafiot (Pio Amato) care mai are mulţi ani înainte până să-şi poată cumpăra singur ţigările.

Mediterranea va rula în Bucureşti în cadrul Zilelor Filmului LUX (în 27 noiembrie 2015, ora 18, la Cinema Elvira Popescu) şi merită văzut. Din păcate, e improbabil să fie distribuit în săli pentru o perioadă mai lungă. Includerea lui în cursa pentru premiul LUX al Parlamentului European sugerează importanţa subiectului său într-un dialog onest despre incluziune socială - dar dincolo de asta, Mediterranea oferă două ore memorabile de petrecut în cinema.

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.