Raluca, voluntară la Astra Film Festival, mă trage de mâneca şi mă anunţă: "A ajuns!". Las pe ecranul din Aula Magna de la Universitatea Lucian Blaga copilul de 11 ani care caută afecţiune şi siguranţă în ziua de mâine, pentru că pe hol era să nu îl mai recunosc: după un zbor obositor de mai multe ore, Cassandra a ajuns la Sibiu pentru sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după film. Mai erau peste 60 minute din film, însă ne-a rugat să intrăm doar pe final şi nu neapărat pentru că l-a văzut deja de 10.000 de ori. Ne-am retras să aşteptăm la o cafea şi, deşi în faţa mea se prezentase ca un copil de 15 ani, îmi povestea despre idei şi decizii luate cu o maturitate de invidiat. Soarbe din cafea, îşi cere scuze că a mai uitat limba română şi că o mai dă pe franceză în caz că nu-şi găseşte cuvintele, îmi citeşte neliniştea şi-mi zice să mă calmez, ştie că-i pun doar o întrebare de deschidere, după care las publicul. Îi cer permisiunea să-i adresez şi altele mai târziu, dar mă corectează: "Cred că va trebui la început să pui mai multe întrebări. E un film greu şi oamenilor nu le e uşor să întrebe, nu e uşor să te exprimi."
Raluca ne face semn că avem un cronometru care ne cheamă în sală, Cassandra ne mărturiseşte că aşa îşi setează şi ea de fiecare dată telefonul. Intră la ultimele zece minute din film la fiecare proiecţie. Pe ecran copiii aleargă cu un moped, pe fundal Spartacus cântă muzica rap cu versurile prin care-şi exprimă destinul îndurerat, alături de mine Cassandra fredonează în şoaptă filmând emoţionată secvenţa.
Când am urcat pe scenă oamenii au tăcut, fără să se arunce de la început cu întrebări. Pe când să lansez propriile curiozităţi din oficiu, Cassandra îmi ia microfonul din mână: "M-am trezit la 5 dimineaţa, am avut zbor la 7, escală de 3 ore în Viena, iar acum o oră am ajuns în Sibiu - am venit pentru voi, nu vă ruşinaţi!". Zâmbeşte cu accent francez cât timp se lasă un val de aplauze. Nu e cu mult mai înaltă, dar din fetiţa matură de 11 ani din film a crescut o fată matură de 15 ani, care acum, pe scenă, e un ghem de energie şi inspiraţie!
În prezent locuieşte separat de Cami, însă toate weekend-urile le petrece la ea. Femeia din film care a avut prezenţă de spirit să-i îndrume pe o cale diferită de a fraţilor care au crescut într-o familie zdruncinată de alcool, în prezent are grijă de proprii copii. Şi apropo de alcool, Cassandra mărturiseşte că a învăţat de mică despre pericolele pe care le aduce acest viciu în familie. Acum învaţă în ultimul an la un gimnaziu din Franţa, după care vrea să se lase de şcoală. Vrea să se angajeze la o asociaţie care susţine familii şi copii care urmează drumul pe care ea l-a parcurs cu brio, însă ideea pentru care va milita este ca părinţii să fie în permanenţă alături de copii. Este gândul cu care se şi încheie filmul, exprimat sub forma unui vis care nu a prins contur încă. Se văd destul de rar cu părinţii, mai rar de o dată pe an.
Într-una din zile, aşteptând metroul să meargă spre şcoală, s-au apropiat două fete de ea, întrebându-o dacă e Cassandra din film şi rugându-o să-şi facă o fotografie cu ele. Documentarul rulase în cinematografe, iar lumea o recunoştea pe stradă. Prietenii se temeau că-şi vor lua aere de vedetă după valul de aprecieri venit după proiecţii, dar au reuşit să rămână cu picioarele pe pământ: "E doar un film şi ne bucurăm că alţii pot învăţa din asta, însă viaţa noastră merge înainte fără schimbări majore". E adevărat însă că în momentul în care au pornit la drum în acest proiect cinematografic nu ştiau nici ei ce anvergură vor lua lucrurile. Premiera a avut loc la Cannes ("A venit Cami şi a zis că mergem la Cannes", apoi către public: "ştiţi, e ceva festival de film în Franţa"), se ţineau toţi trei de mână - Cami, Spartacus şi Cassandra -, şi plângeau. Spune că plânge de fiecare dată, chiar dacă l-a văzut de 10.000 de ori şi că de fiecare dată filmează momentul piesei de la final, ca să-şi reamintească prin câte au trecut şi să se automotiveze să meargă mai departe.
Cum îi mărturiseam şi Cassandrei, de obicei alergăm după vedetele pe care le vedem în filmele de ficţiune, fără să realizăm că de multe ori, trec pe lângă noi zeci de oameni care îşi deschid viaţa într-un film documentar. Dacă de obicei felicităm regizorul, de data asta s-a lăsat cu aplauze şi aprecieri pentru un personaj carismatic, curajos, care s-a maturizat în mod forţat.
Spartacus şi Cassandra a câştigat Marele Premiu la Astra Film Festival 2015. La gala de închidere a urcat pe scenă chiar Cassandra (înainte de sesiunea de întrebări şi răspunsuri mă întreba dacă reuşeşte să prindă ceva magazin deschis prin Sibiu, să cumpere o pereche de tenişi: "am uitat rochia de gală şi pantofii în Paris, eram prea emoţionată înainte să vin!"). Însă dincolo de premiul luat de un film, premiul cel mai important este suma consecinţelor care vor urma deciziei inspirate pe care au luat-o acum patru ani.